Gazda celei de-a XI-a ediţii a Cupei Mondiale la fotbal a fost Argentina, turneul final având loc între 1 şi 25 iunie 1978, potrivit site-ului FIFA, www.fifa.com.

Argentina a fost aleasă ca ţară gazdă de către FIFA pe 6 iulie 1966, la Londra. Mascota oficială a fost Gauchito, un băiat care purta echipamentul Argentinei.

Statul sud-american a câştigat trofeul pentru prima dată, după ce a învins Ţările de Jos cu 3-1, în prelungirile finalei, devenind a şasea naţiune care a cucerit trofeul suprem al fotbalului. Ţările de Jos au suferit a doua înfrângere consecutivă într-o finală de Cupă Mondială, după ce la turneul final din 1974 fusese învinsă de R.F. Germania.

După trei cupe mondiale câştigate în trecut, Brazilia a ratat calificarea în finală, deoarece departajarea echipelor finaliste s-a decis la golaveraj, iar Argentina a marcat mai multe goluri, după victoria la scor, 6-0 în faţa Perului. Brazilienii au câştigat, totuşi, cu 2-1 în finala mică a turneului în dauna italienilor.

Pentru prima dată în istorie, la calificările pentru "Mundial" au luat parte peste o sută de echipe naţionale, respectiv 107, chiar dacă unele ţări au refuzat să participe şi s-au retras, conform www.footballhistory.org. România nu a participat la turneul final pentru că a ratat calificarea. În preliminarii, naţionala României a făcut parte din grupa a VIII-a europeană, alături de Spania şi Iugoslavia. Bilanţul României în calificări a înregistrat două victorii şi două înfrângeri: 1-0 şi 0-2 cu Spania, 2-0 şi 4-6 cu Iugoslavia. A acumulat patru puncte, insuficiente faţă de Spania, ocupanta primului loc în grupă.

La competiţie au participat 16 selecţionate naţionale provenite din cinci confederaţii: zece din Europa (Austria, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Polonia, RFG, Scoţia, Spania, Suedia şi Ungaria), trei din America de Sud (Argentina, Brazilia şi Peru), şi câte una din America de Nord şi Centrală (Mexic), Africa (Tunisia) şi Asia (Iran).

În organizarea Cupei Mondiale din Argentina au fost angrenate şase stadioane în cinci oraşe: Estadio Monumental "Antonio Vespucio Liberti" (75.000 locuri) şi stadionul "Jose Amalfitani" (50.000 locuri) din Buenos Aires, stadionul "José María Minella" din Mar Del Plata (44.000 locuri), arena "Gigante de Arroyito" din Rosario (46.000 locuri), stadionul "Chateau Carreras" din Cordoba (47.000 locuri) şi "San Martin" (35.000 locuri) din Mendoza.

S-au format patru grupe a câte patru echipe. Din prima grupă au făcut parte Italia, Franţa, Ungaria şi Argentina. Grupa a doua le cuprindea pe Polonia, RFG, Mexic şi Tunisia. În grupa a treia au fost incluse naţionalele Austriei, Spaniei, Suediei şi Braziliei. Grupa a patra a fost compusă din Ţările de Jos, Scoţia, Peru şi Iran.

Regulamentul prevedea că primele două echipe din fiecare grupă se calificau în faza următoare a competiţiei. Se formau apoi două grupe finale a câte patru echipe, care jucau una împotriva alteia. Cele două câştigătoare ale grupelor îşi disputau finala mare, iar echipele clasate pe locul secund se întâlneau în finala mică. Deci, au fost scoase din schemă sferturile şi semifinalele competiţiei.

Argentina, Ţările de Jos şi Brazilia, respectiv primele trei ocupante ale podiumului de la turneul final, au terminat grupele din prima fază pe locul secund. Prin urmare, grupele finale au arătat astfel: Ţările de Jos, Italia, RFG şi Austria - Grupa A; Argentina, Brazilia, Polonia şi Peru - Grupa B.

În faza următoare a grupelor, Italia a reuşit o victorie, 1-0 cu Austria; un egal, 0-0 cu Germania, pierzând în ultimul meci, 1-2 cu Ţările de Jos. Italia a terminat grupa finală pe locul secund şi a ratat calificarea în ultimul act. Brazilia a încheiat 3-0 cu Peru, 3-1 cu Polonia şi 0-0 cu Argentina, rezultate insuficiente însă pentru a disputa finala. La fel ca în 1974, Brazilia a jucat finala mică. Tot în faza secundă, jucătorii argentinieni au dispus de Polonia cu 2-0, au terminat la egalitate, 0-0 cu Brazilia, şi au spulberat naţionala Perului cu 6-0, calificându-se în ultimul act.

În meciul pentru locurile 3-4, Brazilia a învins Italia cu 2-1, graţie golurilor înscrise de Nelinho şi Dirceu. Cel care a deschis scorul partidei a fost italianul Franco Causio.

Marea finală a "Mundialului" din 1978 s-a disputat la 25 iunie, pe Estadio Monumental din Buenos Aires, în prezenţa a peste 70.000 de spectatori. Argentina era antrenată de Cesar Luis Menotti, în timp ce Ţările de Jos de austriacul Ernst Happel, care cucerise Cupa Campionilor Europeni cu Feyenoord Rotterdam. Eroul acestei finale a fost atacantul argentinian Mario Kempes, care a marcat două goluri, cel de-al treilea fiind opera lui Bertoni. Pentru Ţările de Jos a înscris Dick Nanninga.

Argentina nu mai jucase o finală de CM din 1930, când, la prima ediţie, a fost învinsă de Uruguay.

La turneul final din 1978, s-au înscris în total 102 goluri în cele 38 de jocuri disputate, media reuşitelor pe meci fiind de 2,7, menţionează www.fifa.com.

Câştigătorul Ghetei de Aur a fost argentinianul Mario Kempes, revelaţia acelui turneu final, care a marcat de şase ori. În urma lui, s-au clasat peruanul Teofilo Cubillas şi olandezul Rob Rensenbrink (cu câte cinci goluri), apoi argentinianul Leopoldo Luque şi austriacul Hans Krankl (patru goluri de fiecare).

În clasamentul pe echipe, au condus Argentina şi Ţările de Jos, cu 15 goluri înscrise de fiecare, urmate de Brazilia şi RFG, care au punctat de zece ori, notează www.sport-histoire.fr. La cele 38 de meciuri ale turneului final au asistat în totalitate circa 1.610.215 de spectatori, media lor fiind de 42.374 de persoane la fiecare partidă, menţionează www.planetworldcup.com. AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Ady Ivaşcu)

Sursa foto: FIFA World Cup/Facebook