Scriitorul Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 octombrie 1858, în satul Plăineşti (azi Dumbrăveni), judeţul Vrancea. A fost primul din cei opt copii ai lui Lascăr Zamfirescu şi ai Sultanei, sora arhitectului Ion Mincu, potrivit "Dicţionarului general al literaturii române", coordonator general Eugen Simion (Univers Enciclopedic, 2009).

A urmat şcoala primară şi gimnaziul în Focşani (1865-1873). Şi-a continuat studiile la Liceul "Matei Basarab" din Bucureşti (1873-1876), iar după susţinerea bacalaureatului a intrat la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. A devenit licenţiat al acesteia (1880) dar a studiat şi cursuri la Facultatea de Litere, întrucât avea o mare admiraţie pentru Titu Maiorescu.

După obţinerea licenţei, în 1880, a fost numit procuror la Hârşova, iar în anul următor a fost transferat la Tribunalul din Târgovişte. A demisionat după câteva luni, profesând avocatura la Focşani, însă a stat mai mult la Bucureşti, unde a activat, intens, în presă.

Funcţionar în Ministerul Afacerilor Străine, din 1885, a fost, în paralel, profesor la Liceul "Sf. Gheorghe", condus de Anghel Demetriescu, şi la pensionul de fete al Elenei Miller-Verghi.

Intrat în diplomaţie, în 1888, a fost secretar de legaţie la Roma, unde a rămas până în 1906, cu o întrerupere, între 1892 şi 1894, când a fost detaşat la Atena şi, respectiv, la Bruxelles. În 1906, a devenit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine. Senator, apoi deputat, a fost ministru de Externe (1920) şi, în două legislaturi, preşedinte al Camerei Deputaţilor.

A colaborat la "Literatorul" şi la "România liberă", unde s-a făcut cunoscut cu rubrica "De las palabras", folosind pseudonimul Don Padil. S-a numărat printre membrii Societăţii literare "Junimea" (din 1883) şi printre colaboratorii revistei "Convorbiri literare", conform lucrării "Membrii Academiei Române" (Editura Academiei Române, 2003).

Ca scriitor a debutat, în 1877, cu poezia "Domnişoarei Niculescu Aman", în "Ghimpele". Scrierile sale, variate, includ poezie lirică, epică, nuvele, romane, teatru. După versurile din anii începuturilor literare, adunate, împreună cu nuvelele, în primul său volum, "Fără titlu" (1883), a publicat volumele: "Alte orizonturi" (1894), "Imnuri păgâne" (1897), "Miriţă" (1910), "Pe Marea Neagră" (1919), "Poezii alese" (1922). Povestirile şi nuvelele şi le-a strâns în volumele: "Novele" (1888), "Novele romane. Frica" (1895), "Furfanţo" (1911), "O muză" (1922). S-a impus mai ales ca romancier: "În faţa vieţii" (1884), "Lume nouă şi lume veche" (1895), "Îndreptări" (1908), "Anna sau Ceea ce nu se poate" (1911), "Lydda. Scrisori romane" (1911).

Consacrarea i-a fost adusă de ciclul "Comăneştenilor" ("Viaţa la ţară", "Tănase Scatiu", "În război"), prima încercare de roman ciclic din literatura română. A scris şi scenete: "O suferinţă" (1882), "O amică" (1912), "Lumină nouă" (1912), "Poezia depărtării" (1914), "Voichiţa" (1914). A tradus din Carducci, Th. Gautier, Hugo, Leopardi.

Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (ales în 1916), Duiliu Zamfirescu a fost membru corespondent (1898), apoi membru titular (1908) şi vicepreşedinte al Academiei Române (1918-1919) şi a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de Cavaler (1891).

A murit la 3 iunie 1922, în timp ce se afla la Mănăstirea Agapia din judeţul Neamţ, fiind înmormântat la Focşani. Memoria scriitorului este păstrată şi de Casa memorială de la Faraoanele, judeţul Vrancea unde a acesta a scris o parte dintre romanele care i-au adus faima. AGERPRES/(Documentare - Cerasela Bădiţă, editor: Horia Plugaru, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.epedia.ro