Andrei Dimitrievici Saharov s-a născut la 21 mai 1921 la Moscova. Important cercetător în domeniul fizicii nucleare, Saharov a rămas cunoscut drept "părintele bombei cu hidrogen sovietice", pentru ca ulterior să devină activist pentru drepturile omului şi să obţină Premiul Nobel pentru Pace.

Inspirat şi încurajat de tatăl său, reputat profesor de fizică, Andrei Saharov s-a înscris, în 1938, la departamentul de fizică al Universităţii din Moscova. Şi-a încheiat studiile, cu menţiunea ''cum laude'', în 1942, potrivit www.atomicheritage.org şi https://daviscenter.fas.harvard.edu. Recunoscându-i-se capacitatea intelectuală, a fost scutit de efectuarea stagiului militar, iar în septembrie 1942 a fost trimis să lucreze ca inginer la o fabrică pentru muniţii. A revenit la Moscova, în 1945, dedicându-se cercetării doctorale la Institutul Lebedev, sub coordonarea fizicianului Igor Tamm. A obţinut doctoratul în 1947. Desemnarea profesorului său, Tamm, la conducerea unui grup ştiinţific special pentru a cerceta şi dezvolta armele nucleare şi pentru a determina fezabilitatea unei bombe termonucleare, a dus la cooptarea sa în acest demers de cercetare, indică www.atomicheritage.org.

Începând cu anii 1949-1950, Saharov s-a dedicat cercetării termonucleare. În această perioadă a reuşit să contribuie la reacţia controlată a hidrogenului şi a avansat chiar un proiect pentru o bombă cu hidrogen denumită Sloika sau ''Layer Cake''. În 1950, avea să înceapă activitatea la facilitatea nucleară Arzamas-16, pentru ca în 1953 să-şi asume coordonarea departamentului teoretic al facilităţii, după ce Igor Tamm revenise la Moscova. La 12 august 1953, Uniunea Sovietică avea să testeze prima bombă pe bază de hidrogen realizată pe fundamentul principiilor avansate de Sloika - denumită ''Joe-4''. În acel an, Saharov avea să devină cea mai tânără persoană aleasă în Academia Sovietică de Ştiinţe.

Cercetarea asiduă depusă în spectrul armelor nucleare avea să-l facă să înţeleagă riscurile extraordinare pentru omenire ca urmare a dezvoltării acestora, astfel că începe să se simtă responsabil pentru contribuţia sa şi militează, din anii 1950, prin diferite scrisori transmise liderilor sovietici, pentru oprirea testelor atmosferice. În anii 1960, merge mai departe şi îşi exprimă îngrijorarea faţă de suprimarea libertăţilor civile şi în ce priveşte încălcarea drepturilor omului, mai ales după invazia Cehoslovaciei în 1968. Avea să publice, chiar în anul invadării oraşului Praga, un articol, o scrisoare-manifest la adresa conducerii sovietice, criticând politicile acesteia şi militând deschis pentru cooperarea cu Statele Unite ale Americii, pentru încheierea cursei înarmării nucleare şi stoparea abuzurilor în privinţa drepturilor omului, cerând, totodată, extinderea libertăţilor civile. Demersul său a fost publicat de cotidianul New York Times, iar spre finalul anului 1969, peste 18 milioane de copii erau difuzate la nivel mondial, conferindu-i prestigiu şi recunoaştere, indică www.atomicheritage.org. Publicarea articolului avea să reprezinte momentul de cotitură pentru cariera şi viaţa lui Andrei Saharov, fiind îndepărtat din proiectele de cercetare ştiinţifică dedicate armelor nucleare şi din Comisia Sovietică pentru Energie Atomică. Se reîntoarce, la Moscova, la Institutul Lebedev, unde continuă cercetarea, însă în exteriorul sferei publice. Această schimbare în traseul său profesional nu l-a oprit din lupta pentru apărarea drepturilor omului şi condamnarea abuzurilor, astfel că în 1970 a înfiinţat Comitetul pentru Drepturile Omului de la Moscova, iar în 1975, ca urmare a eforturilor depuse, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace. Conducerea sovietică i-a interzis să meargă la Oslo, pentru ceremonia decernării premiului.

După denunţarea publică a invadării Afganistanului de trupele sovietice, în ianuarie 1980, avea să fie exilat în Nijni Novgorod, o localitate de la est de Moscova. Izolat de prieteni şi familie, a fost permanent hărţuit de angajaţi ai KGB. Soţia sa, Elena G. Bonner, a fost, de asemenea, exilată, în 1984, ca urmare a demersurilor sale pentru susţinerea drepturilor omului. Andrei Saharov a intrat în greva foamei în 1985, timp de şase luni, cerând eliberarea soţiei sale şi posibilitatea ca aceasta să fie supusă unei intervenţii chirurgicale pe cord în Statele Unite.

Pe fondul politicilor de reformă subsumate ''Perestroika'', Andrei Saharov şi soţia sa au fost invitaţi la Moscova de liderul Mihail Gorbaciov, în decembrie 1986.

Cu prilejul alegerilor din primăvara anului 1989, a devenit membru al Congresului Deputaţilor Poporului, fiind ales liderul opoziţiei democrate. În plus, a fost ales membru al Comisiei însărcinate cu redactarea unui proiect de constituţie pentru Uniunea Sovietică. A continuat să fie un activist neobosit până la finalul vieţii sale. Înaintea de moartea sa, la Moscova, la 14 decembrie 1989, a susţinut un discurs în plenul Congresului deputaţilor sovietici manifestându-şi deschis sprijinul pentru o mai mare liberalizare economică şi pentru pluralismul politic.

În vederea recunoaşterii moştenirii sale privind lupta pentru apărarea drepturilor omului, Parlamentul European a instituit, în decembrie 1988, premiul Andrei Saharov pentru Libertatea de Gândire, decernat anual persoanelor sau organizaţiilor cu o contribuţie semnificativă în lupta pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor umane. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Doina Lecea, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: Nobel Prize /Facebook