În timp ce, la Bucureşti, Adunarea Deputaţilor proclama la 1/13 mai 1866, cu 109 voturi din 115, hotărârea ei nestrămutată de a menţine "o Românie una şi nedespărţită", iar pe prinţul Carol ca "principe ereditar al României", acesta se afla pe drum spre România, unde a sosit la 8/20 mai. Călătoria pe teritoriul Imperiului Habsburgic nu a fost deloc uşoară, în contextul în care era iminentă izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia. Principele Carol a plecat la 29 aprilie/11 mai în Elveţia, la Zurich, unde a obţinut un paşaport fals, pe numele Karl Hettingen. Apoi, a călătorit între 3/15-6/18 mai pe traseul Augsburg - Munchen - Salzburg - Viena - Pesta - Timişoara - Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece). După o transbordare la Orşova, Carol a ajuns cu bine la Turnu Severin, în ziua de 8/20 mai, aminteşte ampla lucrare "Istoria Românilor" (vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

Foto: (c) Muzeul National Peles/facebook

La 10/22 mai 1866, prinţul Carol, însoţit de Ion C. Brătianu, intra în Bucureşti, fiind primit de o mulţime entuziastă. I s-au înmânat cheile oraşului de către primarul Dimitrie Brătianu. Drumul a continuat până în dealul Mitropoliei, unde principele Carol a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon. După un scurt Te Deum, oficialităţile au intrat în Camera Deputaţilor; aici Carol a depus jurământul. Locotenentul domnesc Nicolae Haralambie a citit formula constituţională: "Jur să fiu credincios legilor ţării, a păzi religiunea României, precum şi integritatea teritoriului ei, şi a domni ca un domn constituţional". Principele a spus în limba română: "Jur!" ("Istoria românilor în timpul celor patru regi", vol. I, Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, 2004).

În ziua următoare preluării atribuţiilor, tânărul domnitor a format un nou guvern, a cărui conducere a asumat-o conservatorul Lascăr Catargiu. În guvernul de coaliţie au intrat conservatori ca Petre Mavrogheni şi Ioan C. Cantacuzino, generalul Ioan Gr. Ghica, liberalul moderat Dimitrie Sturdza, dar şi radicalii Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti. În timpul acestui cabinet, proiectul de Constituţie a ajuns în dezbatere generală la 17/29 iunie. Noua Constituţie a fost adoptată la 30 iunie/11 iulie 1866. În aceeaşi zi, domnitorul Carol a depus jurământ pe Constituţia adoptată, care a fost promulgată ziua următoare. După votarea actului fundamental, Adunarea a trecut la discutarea şi adoptarea unei noi legi electorale, care va fi adoptată la 4/16 iulie şi promulgată la 30 iulie/11 august 1866.

Presiunea externă asupra României a scăzut în intensitate odată cu luna iulie 1866. Preluarea domniei de către prinţul Carol devenise un fapt împlinit. Conferinţa de la Paris, care fusese neputincioasă în a rezolva ceva în privinţa crizei din România, şi-a încetat activitatea. Exceptând Imperiul Otoman, puterea suzerană, puterile garante au acceptat schimbarea ce avusese loc în România. Pe de altă parte, deşi Poarta refuza încă să-l recunoască pe noul domnitor, presiunea militară la Dunăre a încetat. La 11/23 octombrie, firmanul de recunoaştere a domnitorului Carol a fost emis. Principele s-a deplasat la Constantinopol pentru a-l vizita pe sultan. Prin aceasta procesul de recunoaştere s-a încheiat şi faptul împlinit de la 11/23 februarie 1866 s-a văzut încununat de succes. Totodată, recunoaşterea a contribuit la reechilibrarea politică internă, mai ales că la începutul anului 1867 puterile garante aveau să recunoască oficial noua stare de lucruri din România, reprezentanţii lor înfăţişându-se pe rând pentru a prezenta noului domnitor scrisorile de acreditare ("Istoria Românilor", vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

În momentul urcării sale pe tronul României, ţara se afla abia la începutul procesului de modernizare economică, socială şi culturală. Domnitorul Carol a călătorit mult în ţară, pentru a vedea mai bine realităţile societăţii româneşti. A mers pentru prima dată în Moldova, la Iaşi, fiind impresionat de "a doua capitală a ţării". O preocupare specială a fost aceea a organizării, instruirii şi dotării armatei, care va juca un rol decisiv în obţinerea Independenţei de stat în 1877. În acţiunea de modernizare a statului, a pledat pentru construirea unei ample reţele de cale ferată şi amenajarea porturilor dunărene.

Primii ani ai domniei lui Carol I s-au caracterizat printr-o agitată viaţă politică, printr-o mare instabilitate guvernamentală. Din iulie 1866 până în martie 1871, în mai puţin de cinci ani, avuseseră loc 10 schimbări de guverne şi 30 de remanieri; durata medie a unui guvern a fost de şase luni; nicio legislatură parlamentară nu şi-a încheiat mandatul, Corpurile Legiuitoare fiind dizolvate de şase ori. Ţara se afla într-o permanentă criză financiară, deoarece bugetul nu putea fi votat la timp. Liberalii radicali duceau o luptă aprigă împotriva lui Carol, acuzat de tendinţe autocratice. Acţiunea acestora se desfăşura şi pe plan european, pentru obţinerea sprijinului marilor puteri, mai ales al Franţei. Dar Napoleon al III-lea s-a declarat ostil declanşării unei mişcări împotriva lui Carol, considerând că în acele momente se impunea linişte şi stabilitate în această zonă a Europei. În momentul izbucnirii războiului franco-prusian (7/19 iulie 1870), situaţi de partea Franţei, liberalii radicali au condamnat Prusia considerată a fi agresoare. Pe de altă parte, Carol nu-şi ascundea simpatia faţă de Prusia, astfel că manifestaţiile au căpătat un caracter antimonarhic şi republican.

La 18 decembrie 1870, s-a format guvernul condus de Ion Ghica, ce reprezenta coaliţia tuturor fracţiunilor din parlament ostile domnitorului. El a fost caracterizat de Nicolae Iorga ca fiind un "ministeriu al lichidării dinastice". Carol I era decis să nu cedeze şi să-şi impună punctul de vedere, ameninţând cu abdicarea. Prusia a înfrânt Franţa, la 6/18 ianuarie 1871 regele Wilhelm I al Prusiei s-a încoronat în sala Oglinzilor din Versailles, ca împărat al Germaniei. Victoria Prusiei asupra Franţei şi proclamarea imperiului german au influenţat conduita politică a oamenilor de stat români.

Guvernul Lascăr Catargiu a readus ordinea în viaţa politică. După aprecierea lui Titu Maiorescu, acesta reprezenta "cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiunii de la 1866" şi s-a menţinut, cu unele remanieri, din 12 martie 1871 până la 3/15 aprilie 1876. În iunie 1874 a organizat noi alegeri parlamentare, pe care le-a câştigat fără probleme. Au fost adoptate legi pentru încurajarea industriei, pentru modernizarea porturilor, construcţia de noi căi ferate. Carol I şi-a continuat practica vizitelor în judeţe, inspectării unităţilor militare, aminteşte Ioan Scurtu în lucrarea sa "Istoria românilor în timpul celor patru regi" (vol. I, Editura Enciclopedică, 2004).

Redeschiderea problemei orientale, prin izbucnirea răscoalei antiotomane a Bosniei şi Herţegovinei în 1875, urmată de aceea a bulgarilor şi a Serbiei şi Muntenegrului, în 1876, a readus în discuţie problema independenţei ţării. Carol I alături de de guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu, având ca ministru de Externe pe M. Kogălniceanu, se apropie de Rusia. La 4/16 aprilie 1877, a fost semnată Convenţia cu Rusia, prin care armatele acesteia sunt lăsate să treacă pe teritoriul României, în condiţiile respectării integrităţii ţării. Trupele ruseşti trec Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenţiei. La 6/18 aprilie România mobilizează. La 12/24 aprilie Rusia declara război Porţii. Prin urmare, turcii bombardează la 21 aprilie/8 mai Brăila, Calafat, Olteniţa, Bechet, Călăraşi. Artileria română răspunde a doua zi bombardând Vidinul. S-a intrat, astfel, în stare de război cu turcii, arată lucrarea "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, care proclamă independenţa de stat a României. Adunarea Deputaţilor a votat o moţiune, cu 79 voturi pentru şi 2 abţineri, prin care lua act că "rezbelul între România şi Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială". În aceeaşi zi a fost instituită prima decoraţie românească - "Steaua României", în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român. De asemenea, printr-un proiect de lege, adoptat la 11/23 mai, tributul către Poartă a fost anulat, suma respectivă (914.000 de lei) fiind destinată întreţinerii armatei.

Unul dintre cei doi dorobanţi de la capătul podului Anghel Saligny (Podul Carol I), monument din bronz ridicat în memoria eroilor căzuţi în Războiul de Independenţă, Cernavodă, 9 octombrie 1990.

Foto: (c) ILIE BUMBAC / AGERPRES FOTO

O serie de festivităţi au avut loc, cu acest prilej, la 10/22 mai 1877 (dată la care se împlineau 11 ani de la urcarea lui Carol pe tronul României), la Bucureşti. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun şi a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniştri, deputaţi, senatori, membrii înaltului cler, înalţi magistraţi ai ţării. Cu acest prilej, Carol I a marcat "unanimitatea cu care senatul şi Camera au proclamat ruperea unor legături care de mult îşi făcuseră timpul", astfel că "România a reintrat în vechea sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător".

Pe câmpul de luptă armata rusă era înfrântă, iar Marele Duce Nicolae i-a solicitat domnitorului Carol participarea directă la operaţiuni, care a acceptat cu condiţia păstrării individualităţii şi unităţii de comandă a trupelor române. Mai târziu i s-a acordat şi comanda supremă a armatelor ruso-române de la Plevna. Prezenţa celor 38.000 de ostaşi români pe frontul de la Plevna a schimbat raportul de forţe în defavoarea turcilor. La 30 august/11 septembrie a început al treilea atac asupra Plevnei, în cursul căruia românii au reuşit, cu grele sacrificii, să cucerească reduta Griviţa I. Orice rezistenţă a turcilor a încetat la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, când domnitorul Carol I intra în localitatea cucerită. Prin Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878), Dobrogea era dată României, în timp ce Rusia lua din nou Basarabia de Sud retrocedată Moldovei în 1856. Între cele două state s-a creat o stare de tensiune. În aceste împrejurări, în iunie-iulie 1878 a avut loc Congresul de Pace de la Berlin, convocat de Marile Puteri. Congresul a recunoscut independenţa României, unirea Dobrogei, dar a cedat Rusiei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei.

Harta României în anul 1878, expusă la Muzeul Judeţean Vaslui, 2 martie 1977.

Foto: (c) MIRCEA CARARAT / AGERPRES FOTO

Recunoaşterea independenţei de către Marile Puteri şi, prin urmare, stabilirea de relaţii diplomatice cu acestea nu au urmat imediat după semnarea Tratatului. Rusia a recunoscut necondiţionat independenţa României, Austro-Ungaria a procedat la fel, potrivit politicii sale generale de apropiere de România. Dar Franţa, Germania şi Marea Britanie au tergiversat recunoaşterea până în 1880, când revizuirea clauzelor discriminatorii din Constituţie fusese îndeplinită şi România acceptase unele înţelegeri economice, şi anume reglementarea disputei cu investitorii germani cu privire la construirea de căi ferate în România, arată lucrarea amintită mai sus.

Alipirea Dobrogei la România a avut loc formal în ziua de 14/26 noiembrie 1878. Domnitorul a vizitat acest teritoriu românesc în octombrie 1879. Legea pentru organizarea Dobrogei, adoptată la 9 martie 1880, stabilea o integrare treptată şi organică a acestei provincii în cadrul statului român, respectându-se tradiţiile istorice, culturale şi religioase ale locuitorilor săi, după 400 de ani de ocupaţie otomană.

Coroana Regelui Carol I purtată şi de Regele Ferdinand la Încoronarea de la Alba Iulia, expusă la  Muzeul Naţional de Istorie a României, la vernisajul expoziţiei "Marea Unire - 1918", Bucureşti, 28 noiembrie 2003.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU / AGERPRES FOTO

Modificarea statului internaţional al României prin obţinerea independenţei impunea şi o schimbarea a rangului domnitorului. Astfel, la 9/21 septembrie 1878, Consiliul de Miniştri a hotărât ca domnitorul Carol să poarte titlul de "Alteţă Regală", un prim şi important pas spre proclamarea Regatului. La 14/26 martie 1881, a fost promulgată legea privind proclamarea Regatului. La 10/22 mai 1881, a avut loc încoronarea ca rege al României a domnitorului Carol. Actul a coincis cu împlinirea a 15 ani de domnie. Coroana regelui Carol I a fost confecţionată din oţelul unui tun capturat la Plevna în 1877, iar cea a reginei a fost realizată din aur, ambele fiind lucrate la Arsenalul Armatei. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva Foto: Mihaela Tufega; editor: Doina Lecea, editor online: Alexandru Cojocaru)

Explicaţie foto din deschidere: Efigie comemorativă dedicată Regelui Carol I şi dezvelită de Principele Radu al României cu ocazia marcării a 147 de ani de la sosirea sa pe pământ românesc, eveniment desfăşurat în Portul Drobeta Turnu Severin, 15 martie 2013.