Creştinii ortodocşi intră, la 15 martie 2021, în Postul Sfintelor Paşti, numit şi Postul Mare sau al Păresimilor, cel mai aspru şi cel mai lung dintre cele patru mari posturi de peste an, rânduite de Biserica Ortodoxă, care are menirea să-i pregătească duhovniceşte pe credincioşi pentru marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti nu are dată fixă, ci se calculează în funcţie de fazele lunii, menţionează Irina Nicolau în ''Ghidul sărbătorilor româneşti'' (1998), şi în funcţie de aceasta se stabileşte şi data altor sărbători, Duminica de Paşti fiind considerată ca origine a axei timpului. Anul acesta, Biserica Ortodoxă va sărbători Sfintele Paşti la data de 2 mai.

Dintre posturile de peste an rânduite de Biserica Ortodoxă, Postul Sfintelor Paşti este cel mai lung, căci durează 40 de zile, la care se adaugă Săptămâna Patimilor. Ultima zi în care se mai poate mânca "de dulce" este cea a Lăsatului sec. Renunţarea la mâncarea "de dulce" se face însă treptat la intrarea în acest post, astfel că el este precedat de o săptămână pregătitoare, cunoscută şi ca Săptămâna Albă sau a Brânzei (anul acesta în perioada 1-7 martie), în care se pot consuma produse lactate, ouă şi peşte, iar miercurea şi vinerea este dezlegare la brânză, lapte, ouă şi peşte. Această săptămână este situată între Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (anul acesta la 7 martie, când s-a lăsat sec de carne) şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (anul acesta la 14 martie, când se lasă sec de brânză), ziua următoare marcând intrarea propriu-zisă în Postul Sfintelor Paşti.

Săptămâna Albă aminteşte de vieţuirea primilor oameni în Rai, fără a consuma carne, fiind astfel un îndemn la reaşezarea în starea paradisiacă din care am căzut, notează Adrian Cocoşilă într-un material publicat pe site-ul www.crestinortodox.ro. Duminica lăsatului sec de brânză este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, amintind, astfel, înainte de intrarea în Postul Sfintelor Paşti, de căderea lui Adam din Rai prin păcat, adică prin despărţirea de Dumnezeu, omul pierzând astfel asemănarea cu El. Cuvântul "sec", din sintagma "lăsatul secului", este înţeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post, însă Sfinţii Părinţi nu pun accentul doar pe mâncare, ci şi pe "seclum" (saeculum), adică pe lumea împătimită, amintind că, pe perioada postului, omul cel vechi, cel păcătos trebuie să dispară treptat, un prim pas pe această cale fiind sentimentul de căinţă. Postul îmbină astfel ambele elemente constitutive ale naturii omeneşti, căci nu cu jumătăţi de măsură trebuie să se mulţumească credinciosul, ci trebuie sa-L întâmpine pe Hristos cu întreaga sa natură: trup şi suflet.

Ziua de Lăsatul secului reprezintă un prilej de sărbătoare, ea prezentând variaţii calendaristice în funcţie de zonă, prin urmare este celebrată fie în duminica lăsatului sec de carne, fie în cea a lăsatului sec de brânză, menţionează Ion Ghinoiu în volumul "Sărbători şi obiceiuri româneşti" (Ed. Elion, 2002). În unele zone, pregătirile încep din ziua de sâmbătă, care este marcată în special de obiceiuri legate de cultul morţilor. Se fac parastase şi se dă mâncare de pomană. Se pregătesc tot felul de bunătăţi, se coace pâinea, apoi se fac plăcinţele cu mălai în frunze de varză, tăiţei cu nucă sau cu mac, poame coapte.

Duminică, toată familia se aşază la masă şi trebuie să mănânce pe săturate, pentru că de acum încolo nu se va mai putea mânca "de dulce". În trecut, în această zi se ţineau cele mai mari şezători. Tinerii se adunau la o casă din sat, iar fetele aduceau gogoşi şi plăcinte calde. Era ultima noapte în care se mai puteau distra, până la Paşti. În unele zone, sărbătoarea se asemăna cu Revelionul, se juca mult, se mânca şi se bea din abundenţă, şi purta nume specifice diferitelor zone: Priveghi, Alimori, La Zăpostit, Hodăiţe, Refenele, Opaiţ, se arată pe site-ul www.crestinortodox.ro. În Muntenia, petrecerea era familială: cei mici veneau la cei mari, copiii la părinţi, finii la naşi şi aduceau câte un plocon, sărutau mâna gazdei şi cereau iertare, pentru a intra împăcaţi cu toată lumea în Postul Mare.

Situat între solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară, Lăsatul secului are şi rolul de a marca victoria luminii asupra întunericului. În trecut, petrecerea avea loc sub cerul liber, de obicei pe un deal sau în locul cel mai înalt din zonă, unde se aprindeau focuri din paie sau lemne aduse de săteni, explozia de bucurie manifestându-se prin aceste luminaţii. Focul se numeşte "priveghi" şi, fiind aprins înainte de Postul Mare, i se spune Priveghiul cel Mare, iar petrecerii i se dădea valoare de An Nou. Acolo, sătenii cântau, jucau, mâncau şi făceau strigături, cu urări pentru a fi iertaţi şi purificaţi. În Maramureş, strigăturile se încheiau prin versurile: "cele bune să se-adune, cele rele să se spele". Petrecerea continua până spre miezul nopţii, moment în care fiecare mesean mânca câte un ou, zicând: "ouşor, ouşor, să-mi fie postul mai uşor".

Duminica acestei ultime săptămâni ce precede Postul Păresimilor este cunoscută şi ca "Duminica Iertării". Este ziua în care creştinii îşi cer iertare de la semenii lor, exprimând astfel dorinţa de a dobândi iertarea Domnului, o temă importantă a Postului Mare. Astfel, ziua următoare, prima din Postul cel Mare, este numită şi Lunea Curată, pentru că toţi credincioşii sunt pregătiţi să intre în post cu inima curată. Prin toate aceste rânduieli, Biserica îi poartă încet pe credincioşi către unirea cu Dumnezeu. AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Andreea Preda)