La 6/18 martie 1821, la Slatina s-au adunat toate forţele ce urmau să se deplaseze spre Bucureşti, efectivul fiind de 8.000 de oameni (din care aproximativ 6.000 de pedestraşi şi 2.000 de călăreţi), potrivit lucrării "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).

Marşul începuse la 28 februarie/12 martie, deplasarea făcându-se pe două coloane: cea principală, care includea efective din tabăra de la Ţânţăreni, în frunte cu Tudor Vladimirescu, care a trecut prin Otetelişu (3/15 martie) şi a ajuns la Slatina (6/18 martie). A doua coloană, formată din arnăuţii de la Coţofeni, s-a unit cu pandurii lui Solomon şi, la 4/16 martie, s-au îndreptat, de asemenea, spre Slatina.

La Ţânţăreni - unde s-au strâns peste 4.000 de panduri şi 500 de arnăuţi, ultimii comandaţi de Hagi Prodan şi de Dimitrie Macedonski - a fost temeinic organizată pe plan militar "Adunarea norodului", care cuprindea infanterie, organizată în polcovnicii, de 1000 de oameni, subîmpărţite fiecare în câte zece căpitănii; cavalerie organizată în căpitănii care cuprindeau, la trupele de arnăuţi, până la 200 de oameni; artilerie - dispuneau de o înzestrare variată cu armament, între care şi două tunuri (unul era defect, dar s-a încercat repararea lui Bucureşti). În tabără, oştenii au fost instruiţi şi, totodată, s-au depus străduinţe pentru perfectarea înaintării lor. În paralel, s-au strâns provizii şi, avându-se în vedere eventualitatea unor lupte defensive de lungă durată, s-a acordat în continuare toată atenţia întăririi mănăstirilor fortificate dinspre munţi - Crasna, Polovraci, Horezu, Bistriţa şi Cozia. ("Istoria Românilor. Constituirea României moderne 1821-1879", vol .VII, TOM 1, Editura Enciclopedică, 2003).

În această perioadă, comandantul eterist, Iordache Olimpiotul, aflat la Coţofeni sau Craiova a primit de la căpetenia eteristă Sava Fochianos, de la Bucureşti, "un ordin din partea lui Ipsilanti, aflat încă la Iaşi", ca toate forţele militare ale eteriştilor, comandate de ofiţerii Iordache, Farmache, Hagi Prodan, Mihali, Ghencea, să se strângă la Bucureşti, unde va ajunge şi el, neîntârziat, iar Tudor să se întărească la Craiova, în vederea luptei cu turcii, unindu-se cu trupele serdarului Diamandi (orânduit din partea Eteriei să rămână pe lângă Tudor): "Din ordinul lui Ipsilanti, de îndată ce primiţi scrisoarea, fără întârziere, să veniţi cât mai curând la Bucureşti...", "Poate, Ipsilanti a şi plecat deja din Iaşi pentru a veni aici; avangarda lui soseşte mâine la Focşani", "Spuneţi lui Tudor să intre în Craiova (şi să rămână acolo) spre a bate pe turci, şi să se unească cu Diamandi" (Scrisoare datată 27 februarie), potrivit volumului "Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească" (Mircea T. Radu, 1978).

Aşadar Ipsilanti, pentru a lua în stăpânire capitala Ţării Româneşti, şi-a chemat trupele eteriste (care erau şi trupele stăpânirii fanariote) la Bucureşti, iar pe Tudor caută să îl reţină deocamdată în Oltenia. În loc să asculte dispoziţiile Eteriei, Vladimirescu a renunţat la intrarea în Craiova şi a început marşul spre Bucureşti, unde ţinea să ajungă înaintea lui Ipsilanti.

În drumul lor spre Bucureşti, cei mai mulţi dintre arnăuţi, mai puţin cei care se înrolaseră în oastea pandurilor, s-au dedat jafurilor. Căpitanii Iova şi Ienciu, cu o ceată de vreo 70 de arnăuţi ("hoţomani" ce se rupseseră din oştirea lui Tudor, potrivit relatării lui Iordache Otetelişanu), se ţineau de jafuri. La Beneşti, în Vâlcea, ei au prădat şi maltratat mai multe familii de mici boieri, care se retrăseseră la conacul lui Iordache Otetelişanu; de asemenea, au jefuit şi biserica din localitate.
Conducător autoritar, Tudor Vladimirescu a sancţionat cu asprime abaterile de la disciplină şi acţiunile de jaf. În amintirile sale, Iordache Otetelişanu povesteşte şi cum cei doi răufăcători, Iova şi Ienciu au fost tăiaţi la Oteteliş, în timpul nopţii, din ordinul lui Tudor, şi că, a doua zi, în mijlocul oştirii adunate, "au intrat ...trei panduri cu amândouă capetele puse în câte o suliţă, şi cu argintul icoanei, ce o despuiaseră ei la Beneşti, într-altă-n suliţă, strigând că ei n-au plecat să jefuiască şi să despoaie icoanele, ci au plecat pentru dreptate, şi că cine va face ca ei, tot ca ei va pătimi". ("Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească", Mircea T. Radu, 1978)

Scrisoarea trimisă de Tudor din satul Oteteliş, la 3 martie, boierilor călcaţi la Beneşti, cuprinde următoare explicaţie: "Cu toate că nu sînt din sînge de evghenist..., ca să cunoaşteţi dumneavoastră că cugetul meu n-a fost, nici este a se urma unele ca acestea, iată, pe cei ca eu fost pricina i-am tăiat pe amândoi...".

Ajuns la Slatina, unde s-a oprit câteva zile, Tudor Vladimirescu a luat unele măsuri privind administrarea Olteniei, în fruntea căreia îl numise pe sameşul Vasile Moangă, cu care era în înţelegere încă de dinaintea izbucnirii revoluţiei. În casa lui Vasile Moangă din Târgu-Jiu trăsese Tudor la începutul mişcării, venind din Bucureşti (21 ianuarie). De asemenea, a pus comandant peste oştirea lăsată la Craiova, pe Ioan Solomon, poruncindu-i, după cum povesteşte chiar acesta, să fie "cu priveghere la salhaturile (serhaturile) turceşti, să nu treacă turci în ţară".

Aici, Tudor Vladimirescu a dat o nouă proclamaţie, la 10 martie, cu un limpede sens anti-fanariot, spunând că ridicarea norodului a fost provocată de suferinţele îndurate "de o sută de ani încoace". Norodul îşi cerea "dreptăţile" cele "călcate şi acoperite de către cei mai mari ai noştri, cărora de le vom zice lupi nesăţioşi, nicecum nu greşim". Conducătorul i-a chemat pe locuitori "a alerga întru adunarea celor ce cer dreptate şi îndreptare" şi rosteşte îndemnul: "să pierim sau să dobândim dreptăţile strămoşeşti". ("Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească", Mircea T. Radu, 1978)

În urma unui "sfat ostăşesc", care a stabilit planul de acţiune al forţelor concentrate la Slatina, "Adunarea norodului" a pornit spre Bucureşti, în dimineaţa zilei de 10/22 martie 1821. Fără îndoială, deplasarea către capitala ţării a fost grăbită de luarea în stăpânire de către eterişti a Moldovei. Slugerul nu voia ca Ipsilanti să ajungă înaintea sa la Bucureşti.

Marşul spre Bucureşti a avut loc pe o vreme nefavorabilă, prin "noroaie, zăpadă şi ninsori cu ploi amestecate", la care s-a adăugat şi un viscol puternic, dezlănţuit în ziua de 13/25 martie, "de carile nu putea omul să umble unde va vrea". În ciuda condiţiilor deosebit de grele şi a echipamentului destul de precar al oştenilor ţărani, marşul s-a efectuat normal, realizându-se în medie 25 km pe zi, ceea ce corespundea, în epoca aceea, normelor prevăzute pentru o armată regulată. ("Istoria Românilor. Constituirea României moderne 1821-1879", vol .VII, TOM 1, Editura Enciclopedică, 2003)

"Adunarea norodului" a ajuns la Bolintinul din Vale la 16/28 martie, iar în ziua următoare era la Samurcăşeşti (Ciorogârla), pentru ca la 19/31 martie slugerul Tudor să fie la Cotroceni, unde s-a pregătit să intre în Bucureşti. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; redactor Arhivă foto: Elena Bălan; editor: Ruxandra Bratu)