Proclamaţia lansată de Tudor Vladimirescu la 23 ianuarie 1821, în faţa mulţimilor strânse la chemarea sa pe câmpia de la Padeş, "depăşea prin conţinut atât ţelurile de diversiune ale Eteriei, cât şi planurile boierilor "făgăduiţi" şi-l dezvăluia pe Tudor Vladimirescu ca pe un adevărat conducător revoluţionar de-sine-stătător", se arată în "Istoria românilor", lucrare apărută sub egida Academiei Române, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În Proclamaţie, Tudor Vladimirescu dezvăluia faptul că o parte dintre boieri erau înţeleşi cu el în acţiunea pe care o iniţiase şi mai arăta, între altele, că nu urmau să fie tolerate acţiuni de jaf individuale şi că jertfirile de avere trebuia să aibă loc numai pentru "folosul de obşte". Mulţimile au răspuns chemării la luptă ce le fusese adresată, în timp ce pentru boierime, chiar şi pentru cea "făgăduită", proclamaţia a reprezentat o sursă de îngrijorare. Efectul proclamaţiei a fost deosebit de puternic. Ştefan Scarlat Dăscălescu, martor al evenimentelor, arăta că "au alergat cu miile'' sub steagurile lui Tudor Vladimirescu, indică lucrarea "Istoria românilor" (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

''Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi pe cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?'' se spunea în Proclamaţia de la Padeş, ''retorică destinată să înflăcăreze populaţia stoarsă de o fiscalitate nemiloasă'', după cum remarcă istoricul Florin Constantiniu în cartea sa ''O istorie sinceră a poporului român'' (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).

Încă din 16 ianuarie 1821, lui Tudor Vladimirescu i se alăturase ca adjunct Dimitrie Macedonschi, sudit rus, fost ofiţer în armata ţarului, arată istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea "Istoria Bucureştilor" (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966). La Tismana şi la Padeş, Tudor Vladimirescu trecuse la organizarea oastei revoluţionare, care începuse să se alcătuiască, ''afluenţa continuă de noi răsculaţi paralizând încercările represive ale autorităţilor" ("Istoria românilor", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

La Padeş - unde se constituie "Adunarea norodului" - lui Tudor i se alăturaseră 600 de panduri. Între 23-28 ianuarie, Tudor Vladimirescu străbate, în fruntea pandurilor, localităţile Baia de Aramă, Broşteni şi Strehaia, unde i se alătură cetele lui Dimitrie Macedonschi şi Simion Mehedinţeanu, înaintând spre Ţânţăreni (azi în judeţul Gorj), potrivit lucrării "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). La 30 ianuarie, "Adunarea norodului" - care număra acum 1.500 de oameni - a ajuns la mănăstirea Strehaia, care s-a predat răsculaţilor.

După ce a înfrânt rezistenţele locale ale ispravnicilor de judeţe şi unele cete înarmate trimise în ajutorul acestora, punând stăpânire şi instalând garnizoane în mănăstirile fortificate Strehaia şi Motru, la 4 februarie 1821, Tudor Vladimirescu a poposit la Ţânţăreni, stabilindu-şi aici tabăra unde urma să-şi concentreze forţele, se arată în "Istoria militară a poporului român" (Editura Militară, Bucureşti, 1987). Timp de aproape trei săptămâni, Tudor s-a aflat în tabăra de la Ţânţăreni (4-28 februarie), preocupându-se de pregătirea militară a celor aproape 5.000 de oameni aflaţi sub ordinele sale.

"La Ţânţăreni - unde s-au strâns peste 4.000 de panduri şi 500 de arnăuţi, ultimii comandaţi de Hagi Prodan şi de Dimitrie Macedonschi - a fost temeinic organizată pe plan militar "Adunarea norodului", care cuprindea infanterie, cavalerie şi artilerie. Infanteria era organizată în polcovnicii, de 1.000 de oameni, subîmpărţite fiecare în câte zece căpitănii, în timp ce cavaleria era organizată în căpitănii care cuprindeau, la trupele de arnăuţi, până la 200 de oameni. Unităţile dispuneau de o înzestrare variată cu armament (....) În tabără, oştenii au fost instruiţi şi, totodată, s-au depus străduinţe pentru perfectarea înarmării lor (...) În paralel, s-au strâns provizii şi, avându-se în vedere eventualitatea unor lupte defensive de lungă durată, s-a acordat în continuare toată atenţia întăririi mănăstirilor fortificate dinspre munţi - Crasna, Polovraci, Horezu, Bistriţa şi Cozia - ocupate de pandurii trimişi de slugerul Tudor". ("Istoria românilor", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

''Astfel, făgăduind pandurilor restabilirea privilegiilor de care se bucuraseră înainte de domnia lui Vodă Caragea, dintre care cel mai important era scutirea de dăjdii şi de podvezi, clăcaşilor - împărţirea 'averilor cele rău agonisite ale tiranilor boieri', tuturor - slobozenie şi uşurare de sarcini, Tudor a izbutit să ridice în picioare toată Oltenia şi să-şi constituie o armată căreia nicio forţă locală nu-i mai putea rezista. Dar, înainte de a se simţi stăpân desăvârşit pe situaţie, Tudor mai avea de înfruntat opoziţia ocârmuirii de la Bucureşti'', arată istoricul Andrei Oţetea în ampla sa lucrare "Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti" (publicată de Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, Bucureşti, 1945).

La 28 februarie 1821 oştirea pandurilor şi a arnăuţilor a pornit spre Bucureşti. AGERPRES/ (Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu, editor online: Gabriela Badea)

*** Explicaţie fotografie din deschidere: Statuie a lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti