La 12/24 august 1865, se năştea la castelul Sigmaringen, în Germania, Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antonia de Braganza, infanta Portugaliei, şi nepot al regelui Carol I (domnitor 1866-1881; rege al României 1881-1914), notează lucrarea ''Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României'' (Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, 2011).

Pentru a asigura stabilitatea şi continuitatea dinastiei de Hohenzollern, în 1881, s-a reglementat problema succesiunii la tronul României. Articolul 83 din Constituţie prevedea că "În lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora", însă atât principele Leopold, fratele mai mare al lui Carol, cât şi nepotul cel mai în vârstă au notificat că renunţă la calitatea de moştenitori ai tronului României. În aceste împrejurări, succesiunea i-a revenit lui Ferdinand, cel de-al doilea fiul al principelui Leopold de Hohenzollern. În baza prevederilor Pactului de familie din 18 mai 1881, patronat de însuşi împăratul Germaniei, Wilhelm I, şeful familiei de Hohenzollern - Ferdinand a fost confirmat ca moştenitor al tronului României, potrivit volumului "Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică" (Ioan Scurtu, Editura Garamond).

În 1884, principele Ferdinand a venit pentru câteva luni în România, după care şi-a continuat studiile la liceul din Düseldorf, apoi la Universitatea din Leipzig şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan, a urmat cursuri de limba, literatura şi istoria românilor cu profesorul Păun. La 19 aprilie/1 mai 1889, principele Ferdinand s-a stabilit în România. Supravegheat de regele Carol I, principele a luat în continuare lecţii de limba română, istorie, geografie şi a fost pus în contact cu realitatea diversă a ţării. În acelaşi timp, şi-a urmat pregătirea militară, participând efectiv la programul de instrucţie şi la manevre. A parcurs toate treptele ierarhiei militare: sublocotenent (1886), locotenent (1889), maior (1892), locotenent-colonel (1895), general de brigadă (1898), general de divizie (1904), general de corp de armată (1911) şi mareşal (1918). A fost inspector general al cavaleriei. A comandat, în calitate de generalisim, armata română în timpul campaniei în cel de-al Doilea Război Balcanic (iunie-august 1913).

Principele Ferdinand s-a căsătorit la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, la castelul Sigmaringen, cu Maria Alexandra Victoria (1875-1938), fiica lui Alfred I, duce de Edinburgh şi de Saxa-Coburg-Gotha (al doilea fiu al reginei Victoria) şi a Mariei Aleksandra, mare ducesă a Rusiei (unica fiică a ţarului Aleksandru al II-lea al Rusiei). Perechea moştenitoare a tronului României a sosit la Bucureşti, la 23 ianuarie 1893. Moştenitorul tronului şi familia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia niciun act de independenţă, nici măcar în viaţa personală de zi cu zi. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti şi s-a construit Palatul Pelişor la Sinaia. Din căsătoria celor doi au rezultat şase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Maria (1899-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1908-1991) şi Mircea (1912-1916), toţi botezaţi în religia ortodoxă.

Anul 1914 a accelerat brusc cursul istoriei europene şi naţionale, cu implicaţii profunde asupra principelui Ferdinand. Asasinarea lui Franz Ferdinand, moştenitorul Coroanei habsburgice, la 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, a accentuat rapid toate contradicţiile dintre state, oferind prilejul, aşteptat, pentru declanşarea primei mari conflagraţii mondiale. La 15/28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, iar la 21 iulie/3 august, Franţei; la 22 iulie/4 august, Marea Britanie a declarat război Germaniei. Regele Carol I, credincios alianţei cu Puterile Centrale a depus eforturi pentru a evita un război între Austro-Ungaria şi Serbia.

Regele Ferdinad şi Regina Maria în timpul vizitei pe front, 10 mai 1917.

Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

La 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană, convocat la Sinaia de regele Carol I, a decis păstrarea neutralităţii României, ceea ce era în contradicţie cu dorinţa regelui. Decizia l-a afectat grav pe Carol I, care la 27 septembrie/10 octombrie 1914, înceta din viaţă la Castelul Peleş. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare şi a Mitropolitului primat. Principele Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, în contextul unor condiţii internaţionale extrem de complexe determinate de izbucnirea Primului Război Mondial (28 iulie 1914) şi de hotărârea de neutralitate adoptată de România.

După doi ani de neutralitate, la 4/17 august 1916, guvernul Ion I.C. Brătianu, cu acordul regelui Ferdinand I, a semnat Tratatul de alianţă între România, pe de o parte, şi Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Italia, pe de alta, în care era stipulată satisfacerea dezideratului unirii cu Regatul României a tuturor teritoriilor locuite de români aflate în stăpânirea Austro-Ungariei, respectiv ale Bucovinei, Banatului, Maramureşului, Crişanei şi a toată Transilvania. Tratatul a fost completat de o Convenţie militară, prin care România se obliga să intre în război cel mai târziu până la 15 august şi numai împotriva Austro-Ungariei. Astfel, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari, consemnează volumul ''Dicţionar biografic de istorie a României'' (Ed. Meronia, 2008).

Armata română a început operaţiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, în noaptea de 14/27-15/28 august 1916. Primele succese înregistrate au fost urmate, în curând, de un şir de înfrângeri: dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), spargerea frontului pe Jiu (octombrie 1916) şi pierderea bătăliei pentru apărarea oraşului Bucureşti (noiembrie 1916). Au fost înregistrate pierderi grele în efective şi materiale de război, iar două treimi din teritoriul ţării (cca 100 000 kmp) au fost ocupate de inamic. În noiembrie 1916, Curtea Regală, guvernul, Parlamentul, instituţiile statului, dar şi oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iaşi.

Generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanţi lideri ai conducerii militare a Franţei (în prima parte a războiului), s-a aflat în România, între ianuarie şi mai 1917, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de şef al Comandamentului aliat al Dunării, pentru a ajuta armata română să se reorganizeze. În aceste condiţii, în vara anului 1917, când trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul român, armata română a reuşit să oprească înaintarea feldmareşalului Mackensen prin victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Victoriile militare din vara lui 1917 au fost obţinute aproape numai de români, armata rusă fiind în plină destrămare şi pe frontul român. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Scerbacev, comandantul frontului rus din Moldova, a propus germanilor încheierea unui armistiţiu, potrivit volumului ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007). În aceste condiţii, România a rămas singură să facă faţă presiunii forţelor armate ale Puterilor Centrale pe Frontul Oriental, fără nicio legătură cu Aliaţii, fiind obligată încheie cu Puterile Centrale armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie 1917).

După semnarea păcii de către Rusia la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918) românii au fost obligaţi să accepte, mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) şi apoi Pacea separată de Bucureşti (23 aprilie/7 mai 1918). Condiţiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul şi o parte a judeţului Constanţa anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpaţi, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 km pătraţi), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ş.a. (prin convenţii economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa ş.a, aminteşte volumul menţionat mai sus. Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, România fiind lipsită de iniţiativă militară şi diplomatică.

Regele Ferdinand a refuzat să sancţioneze tratatul, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, care însă nu a mai putut fi aplicat, în urma victoriilor Aliaţilor pe Frontul Apusean şi în Macedonia. Cu Germania înfrântă, tratatul a fost anulat, iar România a reintrat în Alianţă (28 octombrie 1918) declarând din nou război Puterilor Centrale, trupele române intrând simultan în teritoriile româneşti ocupate.

Intrarea in Bucuresti a regelui Ferdinand si a reginei Maria in decembrie 1918.

Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

În noiembrie 1918, odată cu retragerea trupelor inamice din Bucureşti, regele s-a întors în Capitală, alături de armata română. În aceeaşi perioadă, Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia proclama Unirea cu patria-mamă a provinciilor româneşti de peste Carpaţi, desăvârşindu-se astfel statul naţional unitar român, după ce, în acelaşi an, se uniseră cu România Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, şi Bucovina, la 15/28 noiembrie 1918. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancţionare a unirii, totodată, şi a Bucovinei şi Basarabiei. Desăvârşirea unităţii statale naţionale a fost recunoscută şi la nivel internaţional, prin Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920.

Începând cu anul 1919, regele a întreprins împreună cu regina Maria o serie de vizite în provinciile istorice unite cu ţara-mamă. Au vizitat oraşele din Transilvania (22 mai-1 iunie 1919), Bucovina (16-19 mai 1920), Basarabia (20-25 mai 1920) şi Banat (noiembrie 1923). Au revenit în aceste provincii cu prilejul diferitelor serbări, comemorări, inaugurări de instituţii culturale.

Regele Ferdinand şi Regina Maria inaugurează podul de la Câmpeni, 28 mai 1919.

Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

Ceremonia încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria care urma "să consfinţească pentru vecie unirea tuturor românilor sub sceptrul regelui Ferdinand" s-a desfăşurat la 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, Coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh, notează lucrarea "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).

Încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, Alba-Iulia, 15 octombrie 1922.

Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

În condiţiile unui nou cadru geopolitic, regele Ferdinand I a sprijinit iniţiativele, în special, pe cele ale guvernelor liberale, ce au determinat schimbări importante în structura economică, social-politică şi culturală a României: reforma electorală, bazată pe votul universal (pentru bărbaţi), reforma agrară (promisă de rege, pe front, în 1917, ca un act de justiţie socială, dar şi ca o recunoaştere a contribuţiei ţăranilor în haine ostăşeşti la războiul de întregire naţională). Totodată, a fost promulgată o nouă Constituţie, prin care s-a asigurat temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari, potrivit volumului ''Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României'' (Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, 2011).

S-a implicat personal, având o contribuţie importantă la dezvoltarea cultural-ştiinţifică a ţării, recomandând ''să lucrăm deci necontenit cu gândul curat pentru dezvoltarea tot mai largă a culturii neamului; să nu cruţăm timp, nici muncă pentru a cunoaşte cât mai amănunţit istoria lui, călăuză nepreţuită pentru a ne cunoaşte pe noi înşine; să cultivăm, să păstrăm cu sfinţenie şi gelozie limba noastră''.

În timpul domniei sale, Ferdinand I s-a confruntat cu o gravă criză dinastică provocată de principele Carol I, care în trei rânduri (1918,1919, 1925) a renunţat, din motive personale, dar şi din ostilitate faţă de familia Brătianu, la drepturile şi prerogativele ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor la tronul României. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Regele Ferdinand I a murit în dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, la orele 2,15, la castelul Pelişor din Sinaia (unde se retrăsese din 27 mai), potrivit comunicatului oficial. În aceeaşi zi, nepotul său principele Mihai (în vârstă de şase ani) a devenit rege al României, până la majorat atribuţiile sale fiind exercitate de Regenţa stabilită la 4 ianuarie 1926.

De la Sinaia, corpul neînsufleţit al lui Ferdinand a fost adus în Bucureşti şi depus la Palatul Cotroceni, timp de două zile (22 şi 23 iulie) pentru organizarea funeraliilor. În dimineaţa zilei de 23 iulie, sicriul a fost transportat la Gara de Nord, unde a fost urcat într-un tren special cu destinaţia Curtea de Argeş. Aici, a avut loc slujba religioasă, după care Ferdinand I a fost înmormântat în biserica mănăstirii, alături de înaintaşul său Carol I şi regina Elisabeta. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva Foto: Mihaela Tufega; editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

* Explicaţie foto din deschidere: Regele Ferdinand în timpul unei inspecţii pe front, 1916-1917.