"Lostriţa" este o povestire semnată de prozatorul Vasile Voiculescu (1884-1963).

Textul a fost publicat în volumul postum "Iubire magică", în 1970.

"Lostriţa" îmbină realul cu imaginarul, legendele şi superstiţiile populare cu aspecte tipice ale aşezărilor de pescari de pe malul Bistriţei. Cele două personaje sunt peştele anunţat în titlu, încărcat cu valoare simbolică şi pescarul Aliman, al cărui singur scop în viaţă devine capturarea fiinţei acvatice.

Lostriţa este o personificare a diavolului care, potrivit superstiţiilor pescarilor, ia diferite înfăţişări pentru a-i duce la pierzanie, în adâncurile învolburate ale Bistriţei. "Lostriţa vrăjită a ademenit multă lume. Pescari iscusiţi. I-au întins mrejele, dar au căzut ei în mrejele fermecătoare, ca să se ducă pentru totdeauna la fund. A tras în capcană copii neştiutori, copilandri furaţi de strălucirea ei, flăcăi tulburaţi şi duşi în ispite de frumuseţea-i fără împotrivire."

Aliman, erou de basm, "frumos şi voinic" care "nu ştia de frica nimănui", şi-a jurat să prindă vietatea: "zi şi noapte cerceta scorburile ca un nebun, alerga, mânca, trăia numai pe prunduri şi în apă".

În final, după multe suferinţe şi deziluzii, Aliman îşi atinge scopul, însă preţul plătit este propria viaţă. Este devorat de propriul ideal.

"O 'nagodă' cu înfăţişare de lostriţă spintecă apele Bistriţei, şi nimeni nu izbuteşte să o pescuiască. Cei care încearcă sunt omorâţi, alţii se lasă în cele din urmă păgubaşi. Nu şi Aliman, pentru care diavoliţa ajunge obsesie. Într-o zi reuşeşte să o prindă în braţe, dar vietatea fabuloasă îi scapă. Mai târziu pare să o identifice într-o fată scoasă din mâl leşinată, după o inundaţie, dar mama acesteia apare din necunoscut şi o ia acasă. Resemnat cu timpul, flăcăul e pe cale să se însoare cu o consăteancă, însă la nunta lor lostriţa reapare. Mirele aleargă la râu, o vede, sare în apă şi ambii se pierd în valuri, îmbrăţişaţi", scrie Dumitru Micu în "Dicţionarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, 2009).

Vasile Voiculescu, medic şi scriitor, a absolvit liceul "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti (1902), apoi a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti timp de doi ani (1902-1903), după care s-a înscris la Facultatea de Medicină, ale cărei cursuri le-a urmat între 1903-1910. Ca scriitor, a debutat în "Convorbiri literare" cu poezia "Dorul" (1912). În timpul Primului Război Mondial este medic militar la Bârlad, unde participă la serile literare ale lui Alexandru Vlahuţă. Din 1921 este subdirector al Fundaţiei Culturale, apoi director al acesteia (din 1922), iar începând din anul 1933 este referent literar la Radiodifuziune, apoi director al programului literar până în 1945.

Debutează editorial cu "Poezii". A mai publicat volume de poezii ("Din Ţara Zimbrului şi alte poezii", 1918; "Pîrgă", 1921; "Poeme cu îngeri", 1927; "Destin", 1933; "Urcuş", 1937; "Întrezăriri", 1939; "Poezii", 1944) şi teatru ("Demiurgul" şi "Duhul Pământului", 1943). A primit Premiul Academiei Române pentru volumul "Din Ţara Zimbrului şi alte poezii" (1918); Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru volumul "Poeme cu îngeri" (1927); Premiul pentru literatură al Editurii Fundaţiilor Regale (1939); Premiul naţional de poezie (1941).

După 1944 participă la întâlnirile literare ale grupului "Rugul aprins" de la mănăstirea Antim. În 1948, gruparea este interzisă. V. Voiculescu este arestat în august 1958 şi va sta în închisoare până la 2 mai 1962, când este eliberat.

Postum, i-au fost publicate, printre altele, "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu" (1964) şi romanul inedit "Zahei orbul" (1970). AGERPRES (Documentare - Horia Plugaru, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Ady Ivaşcu)