La 1 martie 1815 Napoleon I, împărat al Franţei (1804-1814 şi 1815), a debarcat în Golful Juan, moment ce a marcat începutul celor ''100 de zile'' (1 martie- 22 iunie 1815).

După numeroasele confruntări cu armatele coaliţiilor antifranceze, repurtând victorii în multe bătălii celebre (precum cea de la Marengo, din 1800, împotriva armatei austriece, cea de la Austerlitz, din 2 decembrie 1805, împotriva armatei ruso-austriece, cea de la Jena, din 1806, împotriva armatelor prusiene ş.a.), Napoleon Bonaparte (care la 18 mai 1804 fusese proclamat împărat al francezilor, sub numele de Napoleon I, fiind încoronat la 2 decembrie 1804) s-a confruntat în Spania, începând din 1808, cu lupta de rezistenţă a poporului spaniol.

La 24 iunie 1812 Napoleon I a început campania împotriva Rusiei, în fruntea unei armate de peste 600.000 de oameni, dintre care circa o treime francezi.(''Istoria lumii în date'', Editura Enciclopedica Româna, Bucuresti, 1969). La 14 septembrie 1812 Napoleon I intra în Moscova, dar în octombrie acelaşi an este nevoit să înceapă retragerea din Rusia a "Marii armate", care avea să sufere pierderi imense. În bătălia de la Leipzig ("Bătălia naţiunilor"), din 16-19 octombrie 1813, armata franceză a fost înfrântă de forţele coalizate ale Rusiei, Prusiei şi Austriei.

În 1814 aliaţii reiau operaţiunile militare şi înaintează spre Paris, unde ajung la 31 martie 1814. Napoleon I este nevoit să abdice la 6 aprilie 1814, la Fontainebleau, fiind exilat apoi pe Insula Elba din Marea Mediterană, în timp ce pe tronul Franţei a urcat Ludovic al XVIII-lea (1814-1824).

Prin tratatul de la Fointainebleau, aliaţii îi recunosc lui Napoleon titlul de împărat, suveranitatea asupra Insulei Elba unde a fost deportat şi o rentă anuală, plătită de Franţa, se arată în lucrarea ''Waterloo 1815'', autor Gheorghe Al. Petrescu (Editura Militară, Bucureşti, 1991). ''La 20 aprilie 1814 îşi ia adio de la Vechea Gardă, apoi, împreună cu mareşalul Berthier, generalul Drouot şi cca o mie de soldaţi părăseşte Fontainebleau. La 4 mai 1814 ajunge pe insulă unde se consacră organizării administrative şi economice a noii sale posesiuni'', se arată în lucrarea citată mai sus.

După ce a trecut prima bucurie pricinuită de terminarea războiului, Restauraţia s-a lovit de o nemulţumire generală. În aceste condiţii, Napoleon a considerat că se poate întoarce din Insula Elba, scrie Jacques Madaule în lucrarea sa ''Istoria Franţei'' (Editura Politică, Bucureşti, 1973). El părăseşte Insula Elba la bordul bricului său ''Inconstant''.

La 1 martie 1815 flotila imperială - bricul ''Inconstant'' şi alte patru nave - au ancorat în Golful Juan. La 20 martie 1815 Napoleon I a ajuns la Paris, după un marş triumfal, ''zborul Vulturului'', în timp ce Ludovic al XVIII-lea a trebuit sa se refugieze la Gand.

După sosirea la Paris, la 20 martie 1815, împăratul Napoleon face prima sa trecere în revistă şi rosteşte cuvintele: ''Soldaţi, am venit în Franţa cu şase sute de oameni, pentru că mă bizuiam pe dragostea poporului şi pe vechii mei soldaţi. Nu m-am înşelat în aşteptările mele''. (''Napoleon Bonaparte'', de André Castelot, Editura Politică, Bucureşti, 1970).

''Ce mai putea spera Napoleon? Dacă naţiunea franceză îl primea cu entuziasm, în schimb, era aproape sigur că Europa va refuza să se plece în faţa faptului împlinit. Încă de la 13 martie Congresul de la Viena îl 'denunţase urmăririi publice ca inamic şi perturbator al liniştii lumii'. A trebuit deci să se treacă la pregătirile pentru reînceperea războiului. În acest scop, Napoleon avea nevoie să strângă lângă el o naţiune unanimă. Franţa era foarte departe de aceasta. (...) Condamnat la război împotriva întregii Europe în astfel de condiţii, Napoleon era sortit până la urmă înfrângerii, oricare ar fi fost peripeţiile campaniei'', arată Jacques Madaule în ''Istoria Franţei''.

La sfârşitul lunii martie, aliaţii au încheiat la Viena un tratat de alianţă. Părţile contractante se angajează să ţină pe picior de război câte o sută cincizeci de mii de oameni ''atâta vreme cât Napoleon nu va fi definitiv împiedicat să mai provoace tulburări, să încerce din nou cucerirea puterii supreme în Franţa şi să ameninţe securitatea Europei''. Armata de la Waterloo va fi în curând gata să intre în luptă. În acelaşi timp, Napoleon ia măsurile militare care să-i permită alcătuirea unei armate. Împotriva armatei napoleoniene se vor ridica o jumătate de milion de soldaţi. (André Castelot, ''Napoleon Bonaparte'', Editura Politică, Bucureşti, 1970).

La 18 iunie 1815 a avut loc celebra bătălie de la Waterloo în care armata franceză comandată de Napoleon I a fost înfrântă de armata anglo-prusiană comandată de Wellington şi Blücher.

''Pe colinele ce se întind la sud de Bruxelles, între satele Belle-Aliance şi Waterloo, în vara anului 1815, Napoleon dădea ultima lui bătălie. În seara de 18 iunie cădea cortina peste ultimul act al epopeii napoleoniene. Învins, îşi termina cariera politică şi militară omul pe care istoria avea să-l privească drept un fenomen'', se arată în volumul ''Napoleon Bonaparte'' de Gheorghe Eminescu (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1986).

La 22 iunie 1815 Napoleon I a fost silit să abdice pentru a doua oară. A fost exilat pe Insula Sfânta Elena, din Oceanul Atlantic, unde a murit la 5 mai 1821. În 1840, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse cu o fregată în Franţa şi depuse, la 15 iulie 1840, într-un cadru solemn, la Domul Invalizilor din Paris. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Horia Plugaru, editor online: Ady Ivaşcu)

*Explicație foto - Domul Invalizilor din Paris, unde au fost depuse,  în 1840,  rămăşiţele pământeşti ale lui Napoleon Bonaparte. (Paris, 17 apr. 2019)