La 18 noiembrie 1874, România a aderat la Convenţia internaţională pentru îmbunătăţirea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie (Crucea Roşie). Convenţia fusese încheiată la 10/22 august 1864, la Geneva, potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Doi ani mai târziu, la 4 iulie 1876, a luat fiinţă Societatea Crucea Roşie din România, care şi-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colţea din Bucureşti. Printre semnatarii actului de înfiinţare a Crucii Roşii Române se regăsesc importante personalităţi ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr. G. Cantacuzino şi dr. Carol Davila. Primul preşedinte al Crucii Roşii Române a fost prinţul Dimitrie Ghica, în perioada 1876-1897.

La nici trei săptămâni de la înfiinţare, la 20 iulie 1876, prima ambulanţă a Crucii Roşii Române a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. Pe baza solidarităţii ce uneşte Societăţile Naţionale surori, prima misiune a Crucii Roşii Române a avut menirea de a acorda ajutor medical militarilor răniţi, indiferent de tabăra din care făceau parte, potrivit https://crucearosie.ro/.

În timpul războiului italian de unificare, la 24 iunie 1859, trupele franco-sardiniene s-au înfruntat cu cele austriece lângă micul oraş Solferino, în nordul Italiei. În seara bătăliei, Henry Dunant (1828-1910), originar din Geneva, a ajuns în oraşul Castiglione, unde în cea mai mare biserică, Chiessa Maggiore, se adăpostiseră mai mult de 9.000 de răniţi. Timp de câteva zile şi nopţi, Dunant împreună cu femeile din acea zonă s-au străduit să-i îngrijească.

Întors la Geneva, Henry Dunant a publicat, în 1862, o lucrare intitulată "O amintire de la Solferino", prin care acesta dorea să aducă în atenţia lumii cruda realitate a războiului. De aceea, a trimis cartea sa familiilor domnitoare din Europa, dar şi liderilor militari, politici, celor implicaţi în acţiuni filantropice şi prietenilor. Cartea a cunoscut un imediat şi mare succes şi propunea două importante idei: înfiinţarea, în fiecare ţară, a unei societăţi de ajutorare a răniţilor pe timp de război, alcătuită din voluntari şi promovarea unui acord internaţional care să protejeze soldaţii răniţi pe câmpul de luptă şi pe aceia care îi îngrijesc, oferindu-le, astfel, un statut neutru.

Una dintre personalităţile epocii, care au citit această carte, a fost elveţianul Gustave Moynier, jurist şi preşedinte al unei organizaţii locale de caritate (Societatea Geneveză de Bunăstare Publică). Acesta l-a invitat pe Dunant să vină şi să vorbească despre cartea sa cu ceilalţi membri ai societăţii. În urma acestei întâlniri, a fost înfiinţată o comisie compusă din cinci membri. Alături de Dunant şi Moynier, din comisie mai făceau parte generalul Guillaume Henri Dufour, dr. Louis Appia si dr. Theodore Maunoir. Comisia s-a întrunit pentru prima oară la 17 februarie 1863 şi s-a autointitulat Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor care, în 1876, urma să devină Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.

La 28 octombrie 1863, la Geneva, a avut loc conferinţa internaţională organizată de Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor, la care au participat delegaţii guvernamentale, şase delegaţii ale unor diferite organizaţii şi şapte persoane particulare. Au fost adoptate zece rezoluţii care au servit la înfiinţarea societăţilor de ajutorare a soldaţilor răniţi ("comitete") - viitoarele Societăţi de Cruce Roşie şi, mai târziu, şi de Semilună Roşie. Rezoluţia 10 a încredinţat Comitetului Internaţional schimbul de informaţii între societăţile de ajutorare ale diferitelor ţări.

Societăţi de ajutorare au fost înfiinţate în următoarele luni în Wurttemburg, Marele Ducat de Oldenburg, Belgia şi Prusia, apoi, în Danemarca, Franţa, Italia, Mecklenburg-Schwerin, Spania, Hamburg şi Hesse. În acest timp, Comitetul Internaţional se pregătea pentru organizarea unei conferinţe diplomatice cu scopul de a aşeza rezoluţiile adoptate în 1863 într-un tratat, care ar fi avut autoritatea de lege pentru părţile contractante (respectiv, statele).

Conferinţa, la care au participat delegaţi din 16 state, a avut loc în perioada 2-28 august 1864. La 22 august 1864, a fost semnată Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie. Tratatul care avea 10 articole a răsturnat convingerea de până atunci, că războiul şi dreptul sunt două contrarii ireconciliabile şi a susţinut, dimpotrivă, că dreptul poate acţiona chiar şi în război şi poate reglementa, în unele domenii, comportamentul combatanţilor. Din acel moment, personalul sanitar şi religios, ambulanţele, spitalele au fost recunoscute ca neutre şi protejate şi respectate de către beligeranţi. De asemenea, răniţii şi bolnavii urmau a fi adăpostiţi şi îngrijiţi, indiferent cărui beligerant îi aparţineau. A fost adoptat şi semnul distinctiv, de protecţie, al crucii roşii pe fond alb.

Până la sfârşitul anului, Convenţia a fost ratificată de către Franţa, Elveţia, Belgia, Olanda, Italia, Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Marele Ducat de Baden. În timpul războiului franco-prusac (1870-1871), Comitetul Internaţional a înfiinţat prima Agenţie de Informaţii pentru familiile răniţilor sau ale soldaţilor capturaţi. O serie de alte conflicte, cunoscute sub denumirea de criza Estului (1875-1878), a făcut ca delegaţii Comitetului să ajungă până în Balcani. Ei s-au întors aici în timpul războiului sârbo-bulgar (1885-1886) şi, din nou, în timpul războaielor balcanice (1912-1913). AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Andreea Lăzăroiu)