Proiectul final al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004, de reprezentanţii a 25 de state membre ale Uniunii Europene, fiind ratificat ulterior de numai 18 dintre statele membre.

Simplificarea instrumentelor Uniunii Europene a reprezentat unul dintre argumentele privind realizarea unei Constituţii. Succesiunea tratatelor şi amendamentelor a inclus tot mai multe prevederi legislative stufoase în textul tratatelor. Densitatea tratatelor a condus la necesitatea unui cadru legislativ care să ofere statelor membre abilitatea să acţioneze în interiorul reglementărilor stabilite de Uniunea Europeană, conform https://digitalcommons.law.utulsa.edu. Un alt argument viza nevoia de transparenţă, democraţie şi eficienţă în cadrul Uniunii Europene. Mai mult, la acel moment, doar Parlamentul European era implicat în procesul legislativ al Uniunii Europene, iar procedurile blocului comunitar aveau un caracter dens şi complex, astfel încât foarte puţini puteau să beneficieze de un nivel susţinut de înţelegere.

Existenţa unei Uniuni Europene care să îmbrace o formă constituţională asemenea unei federaţii europene a reprezentat în mare parte un proiect iniţiat de preşedintele francez Jacques Chirac, susţinut de Germania. Cu prilejul summitului de la Nisa, din 2000, preşedintele francez a insistat ca omul politic şi fost preşedinte al statului francez Valery Giscard d'Estaing să fie însărcinat cu realizarea proiectului constituţiei Uniunii Europene.

Cu prilejul Consiliului European din 2001, desfăşurat la Laeken, a fost adoptată declaraţia care a pus bazele Convenţiei privind Viitorul Europei, fiind recunoscută astfel necesitatea adoptării la nivel comunitar a unui document principial care să producă efecte în ce priveşte o Uniune Europeană mai puţin centralizată şi mai apropiată de cetăţeni. Unul dintre principiile la care făcea referire declaraţia este posibilitatea restaurării puterilor dinspre Uniunea Europeană către statele membre şi realizarea unui proiect de Constituţie care să funcţioneze pe termen lung, conform www.europarl.europa.eu.

Declaraţia de la Laeken stipula în încheiere necesitatea convocării Convenţiei care să cuprindă 15 reprezentanţi ai şefilor de stat din spaţiul comunitar, 30 de reprezentanţi ai parlamentelor statelor membre, 16 membri ai Parlamentului European şi doi reprezentanţi ai Comisiei Europene.

Procedurile de lucru au început la 1 martie 2002 şi au durat un an. Convenţia se întrunea în sesiune plenară în fiecare lună în clădirea Parlamentului European din Bruxelles, sesiunile fiind deschise publicului şi fiecare desfăşurându-se pe parcursul a două zile. Lucrările s-au desfăşurat în cadrul unor grupuri de lucru care se adresau unor chestiuni specifice. Au fost în total unsprezece grupuri de lucru; fiecare era configurat pentru a trata o anumită problemă şi la încheierea lucrărilor era redactat un raport amănunţit care stipula cele mai importante chestiuni avute în vedere, https://digitalcommons.law.utulsa.edu.

Preşedintele desemnat, Valerie Giscard D'Estaing, a înmânat oficial, la 18 iulie 2003, proiectul de tratat al Constituţiei preşedinţiei italiene a Consiliului European şi a cerut preşedintelui să conducă lucrările conferinţei interguvernamentale astfel încât să fie definitivat până în decembrie 2003 în cadrul preşedinţiei italiene şi semnat în mai 2004, cu puţin timp înainte de desfăşurarea alegerilor europene.

După prezentarea proiectului de Constituţie, la 18 iulie 2003, au apărut o serie de neînţelegeri între statele membre privind puterile decizionale şi balanţa de putere între statele spaţiului comunitar. Aceste dezacorduri aproape au generat eşecul Constituţiei. La 13 decembrie 2003, liderii celor 25 de state membre şi reprezentanţii statelor candidate au eşuat să ajungă la un acord privind proiectul de Constituţie, semnalând o perioadă de negociere intensă. Un subiect delicat de dispută a fost reprezentat de votul cu majoritate calificată, un alt subiect fiind Carta Drepturilor Fundamentale care ar fi putut fi folosite pentru schimbarea legislaţiei muncii din Marea Britanie.

Pentru luarea unor decizii de către Consiliul de Miniştri sau de către Consiliul European trebuia utilizat votul cu majoritate calificată. În conformitate cu proiectul de Constituţie, procedura votului cu majoritate calificată viza majoritatea simplă a statelor membre, făcând referire la cel puţin trei cincimi din populaţia Uniunii. În schimb, dacă nu exista o cerere expresă pentru Consiliul European sau pentru Consiliul de Miniştri pentru a acţiona în baza propunerilor avansate de Comisia Europeană, sau la iniţiativa Serviciului diplomatic al Uniunii Europene, majoritatea calificată necesară trebuia să întrunească votul a două treimi din statele membre.

Proiectul de Constituţie, aşa cum a fost avansat la 29 octombrie 2004, a schimbat semnificativ regulile privind votul cu majoritate calificată. Astfel, în prezent, majoritatea calificată înseamnă 55% dintre membrii Consiliului, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Minoritatea care putea bloca procesul decizional era stabilită la cel puţin patru dintre membrii Consiliului. În urma negocierilor, s-a obţinut acordul ca statele mici să nu poată fi respinse de un grup restrâns al statelor mari. De asemenea, Marea Britanie a insistat să îşi menţină dreptul de veto în chestiuni sensibile precum apărarea şi politica externă, sistemul de taxe şi politica de securitate socială.

Olanda a propus ca executivul comunitar să consolideze Pactul de Stabilitate şi Creştere, care fusese adoptat în 1997 şi lansat în data de 1 ianuarie 1999. Pactul conţinea o serie de limitări privind bugetele naţionale drept o condiţie de dobândire a calităţii de membru în Uniunea Europeană, însă această propunere s-a lovit de opoziţia Franţei şi Germaniei determinând guvernul olandez să renunţe la poziţia sa. De asemenea, Polonia ceruse ca în proiectul de Constituţie să fie inclusă referirea la divinitate, însă în preambulul documentului se făcea referire numai la patrimoniul umanist, cultural şi religios al Europei. Mai multe state care împărtăşeau poziţia Poloniei au ameninţat cu respingerea documentului, însă în urma negocierilor s-a convenit pentru respingerea propunerii poloneze.

În urma compromisurilor obţinute, s-a ajuns la un acord la 18 iunie 2004. Cincizeci şi trei de personalităţi politice din statele membre s-au reunit la Roma, la 29 octombrie 2004, pentru semnarea documentului, care a fost supus apoi procesului de ratificare. Documentul conţinea 448 de articole cuprinse în 349 de pagini.

Proiectul a fost ratificat de 18 state membre, însă a fost respins prin referendum de Franţa şi Olanda, în mai, respectiv iunie 2005. Votul negativ exprimat în cele două referendumuri a însemnat blocarea definitivă a procesului de ratificare a proiectului de Tratat prin neadoptarea documentului.

Negocierile ulterioare între statele membre au condus la adoptarea propunerilor înscrise în proiectul de Constituţie drept amendamente ale tratatelor existente şi amendarea acestora sub titulatura Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. A fost primul tratat al Uniunii Europene semnat de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Doina Lecea, editor online: Daniela Juncu)

Sursa foto: www.cvce.eu