Cadrul internaţional în Europa se schimbă substanţial la sfârşitul secolului al XVII-lea: expansiunea otomană a fost definitiv oprită la Viena în 1683. De acum înainte începe declinul, descreşterea, aşa cum numeşte Dimitrie Cantemir (în lucrare sa, scrisă în latină, ''Istoria creşterii şi descreşterii Porţii Otomane''), noua fază în care intrase Imperiul Otoman după 1683, care descreşte, în timp ce Imperiul Habsburgic creşte, notează lucrarea ''O istorie a românilor'' (Editura Meronia, 2007).

La 26 iunie 1686, reprezentanţii Transilvaniei la Viena au semnat Tratatul Hallerian prin care principatul a fost luat sub protecţia împăratului, având ca pretext apărarea acestuia împotriva unor atacuri din afară, în schimbul recunoaşterii lui Mihail Apaffy ca principe şi a fiului său ca moştenitor. Prin tratatul de la Blaj, impus lui Apaffy la 27 octombrie 1687, armatele imperiale au obţinut dreptul de a pătrunde şi a staţiona în Transilvania pentru iernat. În timp ce trupele imperiale, conduse de generalul Caraffa, ocupau un şir de cetăţi, Transilvania a declarat la 9 mai 1688 că renunţă la suzeranitatea otomană şi trece sub protecţia împăratului Leopold I, potrivit lucrării ''O istorie sinceră a poporului român'' (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008).

La 4 decembrie 1691, împăratul emitea Diploma Leopoldină care hotăra, în cele 18 articole ale ei, statutul politic şi regimul intern al Transilvaniei. Principatul îşi păstra individualitatea şi structurile sale politice şi confesionale. Autoritatea stărilor (constituite în secolul al XV-lea) era recunoscută, Transilvania rămânând sub regimul lui Unio trium nationum, adică al cooperării între nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi pătura de fruntaşi ai secuilor. Au fost recunoscute, de asemenea, cele patru religii (confesiuni) recepte - catolică, luterană, calvină, unitariană, cu excluderea majorităţii româneşti din viaţa politică şi a religiei ortodoxe din cadrul celor legal recunoscute. Dieta, precum şi vechile instituţii din sfera administrativă şi judiciară au rămas neschimbate, iar codurile de legi (Tripartitum-ul lui Werboczi, Approbatele şi Compilatele) au continuat să fie aplicate, notează lucrarea ''O istorie a românilor'' (Editura Meronia, 2007). Prin Tratatul de pace de la Karlowitz din 26 ianuarie 1699, turcii au renunţat definitiv la Transilvania.

În 1969, urmaşul lui Apafy, Mihail Apafy al II-lea, a fost silit să abdice, titlul de principe al Transilvaniei revenind împăratului. Curtea din Viena a preluat progresiv cârmuirea efectivă a Transilvaniei, care şi-a văzut astfel lichidată treptat autonomia (nu însă şi individualitatea politică, rezultată din statutul de principat). Starea socială şi economică a locuitorilor s-a înrăutăţit rapid, poporul fiind apăsat nu numai de fiscalitate (taxe de păşunat, vânătoare şi pescuit, pădurărit, morărit, măcelărit, dijme), dar şi de armata imperială pentru care trebuiau achitate contribuţii militare în bani, asigurate furaje pentru cai şi alimente pentru ostaşi. Le acestea se adaugă şi robota pe care erau obligaţi să o presteze toţi membrii familiei.

Noua stăpânire habsburgică avea nevoie de aliaţi în Transilvania, de o modificare a raportului de forţe din Principat în defavoarea nobilimii protestante. În acest context, Curtea de la Viena, catolică, susţinută de Papalitate era interesată să slăbească biserica reformată. În acest punct, Viena (prin politica de contrareformă a lui Leopold I) s-a întâlnit cu dorinţa populaţiei transilvănene de a modifica sistemul oprimant şi exclusivist în vigoare.

În primă fază, Curtea imperială şi Biserica catolică au dovedit o remarcabilă flexibilitate: ele nu cereau o convertire integrală, ci acceptarea a patru puncte considerate ca esenţiale: recunoaşterea supremaţiei papale, purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul (filioque), recunoaşterea existenţei purgatoriului, folosirea pâinii nedospite la euharistie; cei ''uniţi'' astfel cu Roma urmau a-şi păstra riturile şi datinile. În schimbul acceptării unirii cu Biserica Romei, clerul până atunci ortodox avea să beneficieze de privilegiile acordate clerului catolic. Românilor li se deschidea astfel perspectiva de a ieşi din situaţia de marginalizaţi sau toleraţi, prin acceptarea unor schimbări de doctrină, ţinând de subtilităţi teologice, inaccesibile masei credincioşilor.

Sinodul ortodox prezidat de mitropolitul Teofil şi întrunit la Alba Iulia (februarie 1697) s-a declarat de acord cu unirea, în urma convorbirilor purtate cu iezuitul Paul Baranyi. Un nou sinod a fost convocat tot la Alba Iulia, după moartea mitropolitului Teofil. La 7 octombrie 1698, mitropolitul Atanasie Anghel şi 38 de protopopi au semnat hotărârea privind voinţa semnatarilor de a condiţiona acceptarea unirii de păstrarea riturilor şi tradiţiilor bisericeşti: ''toată legea noastră, slujba besearici şi carindariul, leturghia şi porturile şi darul nostru să stea pre loc, iară de n-ar stat pre loc aceale, nici aceste peceşi să n-aibă nici o tărie asupra noastră'', potrivit ''O istorie sinceră a poporului român'' (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008).

Unirea primită de sinodul de la Alba Iulia a fost întâmpinată cu ostilitate atât de Dietă şi de naţiunile politice hotărâte să păstreze regimul vechi de peste două secole şi jumătate, care le asigurase controlul deplin asupra structurilor politice ale Transilvaniei, cât şi de marea majoritate a populaţiei româneşti. Pentru a elimina rezistenţa populaţiei faţă de unire, Curtea imperială a dat la 19 martie 1701, o nouă diplomă (A doua diplomă leopoldină). Ea confirma clerului unit aceleaşi privilegii ca şi clericilor catolici şi declara că mirenii (inclusiv ţăranii), care acceptau unirea cu Biserica Romei, urmau să beneficieze de toate drepturile civice, ieşind astfel din situaţia de toleraţi, notează volumul ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Convertirea românilor, care formau majoritatea populaţiei Transilvaniei, apărea Curţii imperiale ca un mijloc de modificare esenţială a raportului de putere din principat. Celor trei ''naţiuni'' politice, câştigate, în mare parte, de Reformă, ea putea să le opună, dacă românii ar fi fost convertiţi la catolicism, o forţă social-politică de mare pondere. Diploma din 1701, mai mult decât cea din 1699, leza interesele stărilor privilegiate din Transilvania. În aceste condiţii, diploma nu a fost niciodată pusă în aplicare. La 2/12 decembrie 1701, un edict imperial lăsa românilor din Transilvania libertatea de a îmbrăţişa una din cele patru religii ''recepte'' sau a păstra credinţa ortodoxă.

Participarea românilor la răscoala lui Francisc Rakoczi al II-lea (1703-1711; pacea de la Satu Mare în condiţiile recunoaşterii autorităţii Curţii de la Viena asupra Transilvaniei), a exprimat dubla lor nemulţumire: faţă de apăsătorul regim de obligaţii către stăpânii de domenii şi faţă de neîndeplinirea promisiunilor făcute celor care acceptaseră unirea cu Biserica romano-catolică.

Singurul succes obţinut de românii ''uniţi'' a fost acela că li s-a deschis porţile spre şcolile europene şi spre spiritul european. Dacă în secolul al XVII-lea intelectualii români de origine transilvăneană nu erau decât 11,2% faţă de 40% cât dădeau Moldova şi Basarabia şi 36,4% cât dădea Ţara Românească, în secolul XVII-lea, procentul corespunzător Transilvaniei şi Bucovinei a crescut la 49,7%, notează lucrarea ''O istorie a românilor'' (Editura Meronia, 2007).

Astfel s-a format o nouă elită culturală şi politică a românilor transilvăneni şi a început un adevărat proces de aculturaţie, prin contactul cu Roma şi Viena al preoţilor şi cărturarilor ''uniţi''. În fruntea elitei româneşti transilvănene se găseşte în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Inochentie (Ioan) Micu (Klein), episcop unit între anii 1729-1751. Acesta a încercat, în răstimp de două decenii (1732-1751), să obţină pentru românii transilvăneni aceleaşi drepturi politice de care se bucurau maghiarii, saşii şi secuii. În favoarea cererii sale, a invocat faptul că românii erau locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei, în calitatea lor de coborâtori din coloniştii romani, că ei erau cei mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, în raport cu maghiarii, saşii şi secuii şi că, prin dările plătite de ei, acopereau cea mai mare parte (fiind majoritari) a cheltuielilor publice. Memoriile prezentate Dietei transilvane şi Curţii de la Viena au întâmpinat rezistenţa înverşunată a stărilor privilegiate din Transilvania. În 1751, a fost constrâns să renunţe la demnitatea episcopală. A fost exilat la Roma unde a şi murit.

Confruntarea din Dieta Transilvaniei pe marginea acestor aspecte a fost mutată în lumea rurală. În 1744, Visarion Sarai porneşte o mişcare împotriva Unirii cu Roma, acţiunea sa determinând o puternică agitaţie în rândurile ţărănimii. O altă mişcare, consemnată, este cea condusă de Sofronie din Cioara (1757-1761). Izbucnită la Zarand, s-a întins apoi pe văile Mureşului şi Târnavelor. Răsculaţii au atacat Blajul. La Alba Iulia a avut loc un sinod convocat de Sofronie (14/25 februarie 1761) care revendica deplina libertate a cultului ortodox. Sofronie a dat luptei sale şi o nuanţă politică, afirmând că lupta pentru ortodoxie este şi lupta pentru libertate şi desfiinţarea iobăgiei. Generalul Adolph von Bukow, guvernator al Transilvaniei, înăbuşă prin represalii drastice mişcarea lui Sofronie, acesta fiind nevoit să se refugieze în Ţara Românească. Au fost distruse cu tunuri şi incendieri o mare parte dintre bisericile şi mănăstirile transilvănene.

La 12 noiembrie 1769, a fost emisă reglementarea numită ''Certa puncta'', care a adus unele înlesniri vieţii iobagilor, în sensul că întărea prevederile ordonanţei imperiale din 25 februarie 1747 (trei zile pe săptămână cu vitele sau patru cu palmele pentru iobagul cu sesie întreagă şi o zi pe săptămână pentru jeler), care nu fusese respectată niciodată de către nobilime. De asemenea, s-au modificat stipulaţiile privind robota, a fost reglementată dijma din produse, s-a recunoscut dreptul sătenilor la folosirea păşunii şi a pădurii comune. Stările privilegiate s-a împotrivit şi în faţa acestor reglementări.

Date fiind aceste împrejurări, s-au constituit delegaţii ţărăneşti care au mers la Viena, pentru a prezenta împăratului situaţia grea în care aflau ţăranii români, supuşi stărilor privilegiate şi ale aparatului de stat. Dintre membrii acestora, s-a desprins personalitatea lui iobagului Vasile Ursu Nicola, locuitor din Arada, care era cunoscut sub numele de Horea. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Cristian Anghelache, editor online: Daniela Juncu)