Domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, a marcat prin personalitatea sa un capitol din cele mai de seamă din istoria poporului român, notează volumul "Constantin Brâncoveanu" (redactori coordonatori Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Bucureşti, 1989).

A rămas fără tată pe când avea abia un an, tatăl său, Papa, fiind ucis de seimeni, în 1655. Viitorul domn a fost crescut de mama sa, Stanca, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino. Pe linie maternă, Constantin Brâncoveanu era descendent direct al Cantacuzinilor, al cărei înaintaş din secolul al XIV-lea era Ioan Cantacuzino, împărat al Bizanţului. Pe linie paternă, Constantin Brâncoveanu era descendent din boierii Craioveşti şi înrudit cu Matei Basarab, fapt pentru care se considera coborâtor din Basarab. ("Constantin Vodă Brâncoveanu", Bucureşti, 1969)

Tânărul Constantin şi-a petrecut copilăria în casa părintească din Bucureşti, aflată în imediata vecinătate a Curţii domneşti, sub ocrotirea mamei, a bunicii sale după tată, Păuna Greceanu, şi a unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Brâncoveanu avea doi fraţi mai mari, Barbu şi Matei, care au murit, şi toată moştenirea părintească i-a revenit lui.

Prin poziţia pe care o avea, prin averea pe care o stăpânea şi prin însuşirile sale, s-a impus în faţa tuturor, mai ales că nu avea duşmani şi era privit cu simpatie de majoritatea boierilor. Astfel că, la cererea şi la rugămintea Sfatului, a acceptat domnia, devenind domnitorul Ţării Româneşti, în 1688.

Venirea la domnie a lui Constantin Brâncoveanu a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea puternicului şi bogatului neam brâncovenesc, ale cărui rădăcini se cufundau în negura istoriei.

Numele lui Brâncoveanu avea să fie cunoscut, în timpul lungi sale domnii, în tot Orientul creştin, mai ales datorită uriaşelor sale averi, atât cele moştenite, cât şi cele acumulate înaintea şi mai ales în timpul domniei, care i-au îngăduit să acorde mult ajutor celor supuşi stăpânirii otomane.

A avut ca doamnă pe Maria, fiica lui Neagu postelnicul din Negoeşti şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, domn al Ţării Româneşti, în anii 1669-1672. Împreună au avut patru fii şi şapte fiice. Stanca şi Maria, cele dintâi fiice ale sale, s-au născut înainte de ocuparea tronului, iar restul copiilor în vremea domniei sale.

În timpul cât a stat în scaunul domnesc, a încercat şi a reuşit o bună colaborare diplomatică cu cancelariile europene. În 1695, pe fondul îmbunătăţirii relaţiilor cu Imperiul Habsburgic, i-a fost decernată Diploma de mare prinţ, cu dreptul de a purta titlul de "Iilustrissimus", care venea să se adauge la diploma primită de nobil ardelean şi la cea anterioară de conte al Ungariei.

În ţară, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a ctitorit una dintre cele mai strălucite epoci ale culturii vechi româneşti.

Urmând pilda înaintaşilor săi, Constantin Brâncoveanu a zidit din temelii şi a refăcut numeroase lăcaşuri de cult, atât în ţară, cât şi în afara hotarelor ei. Încă înainte de a ajunge domn a zidit bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, lângă Bucureşti. Între anii 1690-1697 s-a construit mănăstirea Hurezi sau Horezu, cea mai remarcabilă realizare a artei brâncoveneşti şi cel mai vast ansamblu din arhitectura medievală din Ţara Românească, având, pe lângă biserica principală, cu hramul Sf. Împăraţi, câteva schituri, un paraclis şi o bolniţă, potrivit lucrării "Istoria Bisericii Ortodoxe Române" (pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, 2013).

Foto: (c) TUDOR IOSIFARU / AGERPRES FOTO

Tot în Oltenia a ridicat biserici noi la mănăstirile mai vechi: Mamut şi Brâncoveni.

În Bucureşti a zidit trei biserici, pe locul altora mai vechi: Sf. loan cel Mare sau grecesc, Sf. Sava (ambele demolate în secolul XIX) şi Sf. Gheorghe Nou, o altă mare realizare a artei brâncoveneşti, sfinţită la 29 iunie 1707 de patriarhul Hrisant al Ierusalimului (aici au fost depuse şi osemintele ctitorului în 1720), menţionează volumul citat anterior.

În afara hotarelor ţării sale, a ridicat o biserică la Ismail, una la Constantinopol (Sf. Nicolae din Galata), iar în Transilvania bisericile din Făgăraş, Ocna Sibiului, precum şi mănăstirea de la Sâmbăta de Sus. (''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'', pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, 2013)

Ultimii ani ai domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu s-au desfăşurat însă sub semnul unei mari nelinişti pentru voievod, care se simţea din ce în ce mai strâns de cercul duşmanilor din afara şi dinăuntrul ţării. În jurul voievodului Constantin Brâncoveanu se complota cu asiduitate în vederea detronării sale.

"Pârile şi denunţurile s-au aglomerat la Poartă, Brâncoveanu fiind arătat ca trădător, întreţinând corespondenţă secretă cu austriecii, ruşii, polonii şi veneţienii, ca jecmănitor al săracilor şi al ţării, depunând averi uriaşe la băncile din Veneţia şi în alte locuri, cu care spera să se întreţină după ce ar fi fugit cu familia în Transilvania, unde poseda proprietăţi, că îndemnase pe Toma Cantacuzino să treacă la ruşi, că bătuse monede de aur ş.a.", se arată în "Istoria Românilor" (vol. V, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În 24 martie 1714, prin trimiterea lui Mustafa aga capigi-başa cu o escortă la Bucureşti, Brâncoveanu a fost arestat şi dus cu întreaga familie la Constantinopol, după ce toate bunurile şi averea descoperite în ţară i-au fost confiscate.

Aruncat în temniţa de la Yedikule şi mutat apoi în cea de la Bostanei başî, de lângă prima poartă a Seraiului, voievodul român a fost supus torturilor spre a mărturisi locurile unde şi-a ascuns averile.

Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii şi omul lor de casă, clucerul Ianache Văcărescu, au fost decapitaţi la 15 august 1714 înaintea sultanului Ahmed al III-lea şi a altor demnitari, la Iali Kiosk, în apropierea Seraiului, iar trupurile aruncate în mare; văduva şi ginerii domnului ucis, împreună cu Constantin, unicul său nepot de fiu rămas în viaţă, au fost surghiuniţi în Asia Mică.

"Pentru pilda înălţătoare adusă de Brâncoveanu, fiii săi şi credinciosul sfetnic Văcărescu, ce au preferat moartea de mucenici abjurării ruşinoase a religiei strămoşeşti, prin convertirea la islamism, Biserica Ortodoxă Română, prin hotărârea adoptată de înaltul Sinod în iunie 1992, a decis canonizarea lor, urmând a fi prăznuiţi ca sfinţi pe data de 16 august a fiecărui an, la o zi după uciderea lor nelegiuită", face cunoscut volumul citat.

Osemintele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară în anul 1720 de soţia sa, doamna Maria (Marica), şi înmormântate în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. (surse: "Constantin Brâncoveanu", redactori coordonatori Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Bucureşti, 1989; "Constantin Vodă Brâncoveanu", Bucureşti, 1969; ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'', pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, 2013; "Istoria Românilor", vol. V, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003) AGERPRES /(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Anda Badea)