Instaurarea dualismului, cu toate consecinţele sale pentru naţionalităţile din Transilvania, a întărit ideea adoptării pasivismului politic ca tactică pentru români, care în acest mod încercau să conteste legitimitatea şi legalitatea noului regim, instaurat fără consultarea majorităţii populaţiei. Reprezentanţii acestei orientări au promovat, în paralel, consolidarea autonomiilor instituţiilor culturale şi bisericeşti ale românilor, la adăpostul cărora să poată fi apărată naţionalitatea şi identitatea românească. Cercurile politice şi opinia din România au susţinut poziţia românilor din Transilvania faţă de dualism, notează lucrarea ''Istoria Românilor. Constituirea României moderne (1821-1878'' (vol. VII, TOM I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În ianuarie 1869, la iniţiativa lui Alexandru Mocioni, a fost publicat apelul pentru organizarea unui partid al românilor bănăţeni, în perspectiva alegerilor pentru Parlamentul Ungariei, prevăzute pentru martie 1869. La 26 ianuarie/7 februarie 1869 a avut loc la Timişoara conferinţa fruntaşilor politici ai românilor din Banat şi Ungaria, prilej cu care au fost puse bazele Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria în frunte cu Alexandru Mocioni. Partidul a adoptat ca tactică politică ''activismul'', respectiv participarea la viaţa politică. Prin această măsură, partidul s-a pronunţat deschis împotriva legilor arbitrare ale monarhiei austro-ungare şi a sprijinit lupta pentru autonomia Transilvaniei, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În acelaşi timp s-a început organizarea politică a românilor din Transilvania. Elie Măcelariu, unul din liderii politici ai românilor transilvăneni, a lansat la 11/23 februarie 1869, manifestul prin care îi chema pe români la conferinţa de la Miercurea (Miercurea Sibiului). Au avut loc consfătuiri la Braşov, Turda şi Cluj care susţineau orientarea pasivistă. De cealaltă parte, partizanii activismului politic, grupaţi în jurul mitropolitului Şaguna, au încurajat participarea la conferinţa de la Miercurea pentru a obţine o majoritate activistă în adunare.

Conferinţa naţională a fruntaşilor politici ai românilor transilvăneni de la Miercurea a avut loc în 23-24 februarie/7-8 martie 1869, la care au participat 400 de delegaţi. S-a pledat pentru solidaritate în acţiunea politică românească, pentru organizarea unui partid politic care să se situeze deasupra grupurilor sociale şi care să reprezinte interesele naţiunii. În acest context, au fost puse bazele Partidului Naţional al Românilor din Transilvania.

Programul partidului relua principiile programatice de la 1848. Era reafirmată dorinţa de colaborare cu toate naţionalităţile, susţinându-se independenţa naţiunii române pe baza principiilor libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, reprezentarea proporţională a românilor în dietă, numirea de funcţionari români în administraţie, justiţie, armată, restaurarea autonomiei Transilvaniei, deoarece uniunea cu Ungaria nu era considerată legală. Adoptarea pasivismului ca tactică politică însemna nerecunoaşterea noii formule de stat, a regimului dualist şi boicotarea lui pe această cale, proclamându-se astfel tranşant rezistenţa faţă de regimul politic instaurat în Ungaria.

Conferinţa a consacrat emanciparea mişcării naţionale de sub tutela ierarhiei bisericeşti şi laicizarea acţiunii politice româneşti. Partizanii activismului au criticat hotărârile conferinţei, iar autorităţile au intervenit şi au dizolvat comitetul ales, fapt care nu a însemnat însă încetarea activităţii acestuia.

Partidul Naţional Român din Transilvania nu a reuşit să progreseze în constituirea organizaţiilor locale din cauza divergenţelor existente între activişti şi pasivişti, a lipsei de unitate din interiorul grupării pasiviste şi a ordonanţei ministeriale care interzicea partidul. Intensificarea disputelor a impus convocarea conferinţei de la Sibiu, din 23-24 aprilie/5-6 mai 1872, la care majoritatea activiştilor au fost prezenţi. Conferinţa a însemnat un progres în depăşirea diferendelor confesionale şi a realizat o analiză realistă a sistemului politic dualist, susţinând participarea românilor la viaţa parlamentară şi pe această cale dezvoltarea unei acţiuni politice împotriva dualismului.

Conferinţa de la Alba Iulia organizată la 15/27 iunie 1872, de către pasivişti, la care au participat şi reprezentanţii grupării activiste, a dat o nouă interpretare pasivismului, propunând participarea la alegeri şi ulterior boicotarea lucrărilor parlamentului de către deputaţii aleşi. În ciuda eforturilor făcute, a fost votată pasivitatea generală, respectiv neparticiparea românilor la alegeri, potrivit lucrării ''Istoria Românilor. Constituirea României moderne (1821-1878'' (vol. VII, TOM I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

La un moment dat, activismul în mişcarea naţională românească din Transilvania, părea să devină preponderent, însă ascensiunea sa a fost oprită de venirea la putere a guvernului Tisza Kalman. După 1875, măsurile luate de acest guvern au favorizat punctul de vedere pasivist, care progresa rapid, favorizând procesul de organizare a partidului.

La 8/20 ianuarie 1875, Elie Măcelariu a luat iniţiativa convocării unei conferinţe naţionale a partidului, chemată să reafirme tactica pasivistă, să discute problema unificării celor două partide în speranţa realizării solidarităţii naţionale în rezistenţa românească faţă de dualism.

La Conferinţa naţională de la Sibiu, din 11/23 mai 1875, au participat 163 de delegaţi din amândouă grupările. Conferinţa a reafirmat tactica pasivistă menţinerea programului de la 1848 şi a cererii de restituire a autonomiei Transilvaniei. Conferinţa a ales un nou comitet central al partidului. Solidaritatea a câştigat teren. Chiar dacă organizarea la nivel local era încă redusă, partidul a câştigat popularitate în diferite zone ale Transilvaniei. Progresele făcute au fost cel mai bine ilustrate de întrunirea Conferinţei Partidului Naţional Român din Transilvania de la Sibiu din 8/20 iulie 1878. La conferinţă, Bariţiu a prezentat un raport axat pe ideea solidarităţii, în care a pledat pentru pasivism. Conferinţa a probat orientarea pasivistă, a ales un nou Comitet Central Electoral, cu reşedinţa la Sibiu.

Cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş s-au reunit la Sibiu, în perioada 30 apr./12 mai - 2/14 mai 1881, în Conferinţă naţională. Cu acest prilej s-a decis crearea Partidului Naţional Român (PNR) prin unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania. Programul noului partid (1881-1926), care a proclamat ca tactică de luptă politică activismul, cuprindea, printre altele: lupta pentru recâştigarea autonomiei Transilvaniei, dreptul de a folosi limba română în administraţie şi justiţie în toate regiunile locuite de români, revizuirea legii naţionalităţilor (din 1868), în sensul recunoaşterii egalităţii în drepturi a tuturor naţionalităţilor, lărgirea dreptului de vot printr-o nouă lege electorală, numirea în ţinuturile locuite de români a funcţionarilor români sau care cunosc limba română şi obiceiurile poporului român ş.a. Printre preşedinţii acestui partid s-au aflat: George Bariţiu, Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu (''Istoria României în date'', Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Andreea Lăzăroiu)