După exilarea revoluţionarilor români de la 1848 aceştia s-au regrupat şi şi-au concentrat eforturile, stabilindu-şi ca obiectiv apropiat realizarea unirii Principatelor Române.

Speranţa revoluţionarilor români exilaţi a reînviat odată cu izbucnirea Războiului Crimeii (1853-1856). ''Problema revendicărilor româneşti, atât în ce priveşte unirea, cât şi reformele democratice, s-a pus, pe plan internaţional, cu toată acuitatea, cu prilejul Războiului Crimeii'', remarcă istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ''Viaţa şi opera lui Cuza Vodă'' (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Odată cu înfrângerea Rusiei şi perspectiva unui nou echilibru european, problema românească ajunge să fie abordată, după Războiul Crimeii, ca problemă europeană. Problema românească - a cărei esenţă era unirea celor două principate - ajunge astfel în discuţia puterilor europene. O contribuţie de seamă în captarea atenţiei diplomaţiei europene şi a opiniei publice asupra problemei româneşti au avut atât emigranţii români cât şi mişcarea unionistă şi presa unionistă din cele două principate. Au fost înaintate memorii împăratului Napoleon al III-lea, ministrului de externe al Franţei, contele Walewski, precum şi prim-ministrului englez Palmerston.

''Înscrierea 'problemei principatelor' pe agenda de lucru a Congresului de pace a fost inevitabilă. De fapt, problema românească se statornicise încă din secolul al XVIII-lea ca aspect fundamental al ''chestiunii orientale'', reglementarea statutului juridico-politic al principatelor dobândind o însemnătate capitală pentru dispunerea raportului de forţe în zonă, şi nu numai în zonă. În felul acesta, din cele patru (devenite apoi cinci) condiţii de bază ale încheierii păcii în Războiul Crimeii, care fuseseră acceptate de părţile beligerante (inclusiv de Austria şi Prusia), două se raportau direct la destinul Principatelor: modificarea statutului lor şi instituirea unui regim internaţional al Dunării'' (''Magazin istoric'' nr. 1/Ianuarie 1989).

Congresul de pace de la Paris care a avut loc între 13/25 februarie - 18/30 martie 1856 a pus capăt Războiului Crimeii. La începerea congresului, propaganda în favoarea unirii era în plină desfăşurare, iar reprezentanţii marilor puteri fuseseră informaţi în legătură cu această dorinţă a românilor. Poziţiile marilor puteri erau însă diferite. Franţa, spre exemplu, cerea înfăptuirea unirii sub un principe străin, în timp ce Turcia şi Austria se opuneau cu putere unirii Principatelor. Ca urmare, congresul a hotărât ca statutul definitiv al Principatelor Române să fie stabilit după consultarea locuitorilor acestora.

Tratatul de pace a fost semnat la 18/30 martie 1856 la Paris. ''Prin acest tratat se înlătura protectoratul rusesc asupra Principatelor, ele rămânând numai sub suzeranitatea Porţii şi având garanţia marilor puteri europene. Regulamentele organice urmau să fie revizuite potrivit cu dorinţele românilor. În acest scop, trebuia să se convoace, în fiecare principat, câte un ''Divan ad-hoc'', reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri aveau să fie examinate de puterile europene şi hotărârea finală concretizată într-o Convenţie care urma să se încheie tot la Paris. În timpul constituirii şi consultării divanurilor ad-hoc şi până la aplicarea Convenţiei, Principatele aveau să fie conduse de câte un caimacam (locţiitor de domn)'' menţionează istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea amintită.

Totodată, prin Tratatul de pace de la Paris se stabilea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre, precum şi înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galaţi, iar Rusia retroceda Moldovei judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei. ("Istoria României în date", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

''Întregul context politico-strategic şi, odată cu el, prognoza geopolitică au fost profund modificate de Războiul Crimeii (1853-1856), încheiat cu înfrângerea Rusiei. Victoria coaliţiei franco-anglo-turco-piemonteze a adus un nou raport de forţe în Europa, privând Rusia de mijloacele de intervenţie în Principatele dunărene. Statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă a echilibrului european. (...) Libertatea de navigaţie pe Dunăre şi crearea unei zone tampon durabile între Rusia şi Imperiul otoman îndreptau interesul marilor puteri europene asupra statutului Principatelor dunărene. Aşa cum drumurile de negoţ au jucat un însemnat rol în apariţia statelor medievale Ţara Românească şi Moldova, tot astfel libertatea de navigaţie pe Dunăre, pusă sub control internaţional, a îndeplinit o funcţie esenţială în crearea statului român modern'', arată istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa ''O istorie sinceră a poporului român'' (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002). AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Gabriela Badea)

Explicaţie fotografie din deschidere: Expoziţia ''Unirea Principatelor Române şi reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza'', Chişinău , 24 ianuarie 2014