"Eugen Ionescu şi-a construit, în teatrul contemporan, o glorie mondială. Oriunde există preocupare de artă dramatică, opera lui e celebrată fie de-a dreptul prin asocieri cu opera marilor clasici, fie indirect, prin nulificări adesea mai pozitive decât laudele. Formula de artă pe care o practică îl asociază cu Brâncuşi dintre conaţionali, iar dintre străini cu Picasso", scria Vladimir Streinu, citat în "Dicţionarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2005).

Eugen Ionescu (Eugene Ionesco, conform ortografiei franceze) este considerat de către criticii literari din România şi din întreaga lume drept pionierul literaturii române, franceze şi universale a absurdului. S-a născut la 13/26 noiembrie 1909 (13, conform calendarului pe stil vechi), la Slatina, într-o familie de funcţionari, cu tatăl român şi mama de origine franceză. Îşi petrece copilăria în Franţa, unde părinţii se stabilesc, în 1911, la Paris.

În 1925, s-a întors în România, unde a absolvit Liceul ''Sf. Sava'' din Bucureşti (1928) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia Literatură franceză (1932).

Debutează în ''Revista literară a Liceului Sf. Sava'' (1927), debutul literar propriu-zis având loc în 1928, cu versurile publicate în revista ''Bilete de papagal''. În 1930, îşi începe activitatea publicistică la revista ''Zodiac''.

În 1931, publică placheta de versuri ''Elegii pentru fiinţe mici''. La scurt timp, revine la critica literară, cu volumul intitulat ''Eu'', premiat în 1934 de Fundaţiile Regale.

În această perioadă, este curtat pentru scrierile sale de mai multe publicaţii: ''Bilete de papagal'' a lui Tudor Arghezi, ''Bluze albastre'' a jurnalistului Alexandru Sahia, ''Viaţa literară'' a lui I. Valerian, ''România Literară'' a lui Liviu Rebreanu, precum şi de ''Axa'', ''Azi'' şi ''Credinţa'', toate trei aflate sub direcţia lui Sandu Tudor.

Volumul ''Nu'', apărut în 1934 şi premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu, este considerat de autor un ''fals tratat de critică literară'', fiind un manifest contestatar al numelor consacrate din literatura epocii, precum Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Ion Barbu şi Mircea Eliade, prin care provoacă un scandal în lumea literară a vremii. În următorii ani atitudinea sa ''ireverenţioasă'' se va repeta, prin opoziţia faţă de tendinţele culturale şi literare ale dreptei politice.

În 1936, se căsătoreşte cu Rodica Burileanu, de profesie avocat, fiica lui Mihail Burileanu, director al ziarului ''Ordinea''. La 24 august 1944, se naşte fiica lor, Marie-France Ionesco.

Anii 1938-1939 îi petrece la Paris, cu ocazia efectuării studiilor de doctorat, după doi ani revenind în capitala franceză, unde imediat după război publică traduceri din autori români. Din 1945 se stabileşte în Franţa.

Potrivit unei lucrări a cercetătorului CNSAS, Liviu Ţăranu, în 1945, Eugen Ionescu trimite, de la Paris, revistei ''Viaţa românească'' un articol intitulat ''Scrisori din Franţa'', publicat în numărul din martie 1946, în care expune o parte din motivele plecării sale din ţară, precizând punctul său de vedere critic la adresa regimului politic din România interbelică.

Sursa foto: (c) Sorin Lupşa / AGERPRES FOTO

O mare parte a scrierilor lui Eugen Ionescu în limba română au rămas risipite în publicaţiile literare ale epocii, unde a colaborat cu eseuri, cronici literare, versuri, pagini de jurnal sau fragmente de roman, se arată în "Dicţionarul scriitorilor români" (Ed. Fundaţiei cultural române, Buc., 1998).

Anul 1950 semnifică începutul prodigioasei cariere de dramaturg a lui Eugen Ionescu, prin premiera, în Franţa, la 11 mai, a piesei ''Cântăreaţa cheală'', în regia lui Nicolas Bataille. Autorul intră din acest moment în rândurile avangardei artistice pariziene, devenind mai târziu unul din teoreticienii avangardei teatrale din deceniul al şaselea, numită ''teatrul absurdului''. Piesa a ţinut afişul la Theatre de la Huchette aproape patruzeci de ani, record absolute de longevitate pe o scenă pariziană. Într-un top al celor mai bune o sută de opere ale literaturii universale scrise în secolul al XX-lea, realizat de Le Monde în 1999, "Cântăreaţa cheală" se află pe poziţia cu numărul 24, potrivit www.lemonde.fr.

Debutul său răsunător în dramaturgie este urmat de o serie de piese reprezentative pentru arta sa: ''Lecţia'' (1951), ''Scaunele'' (1952), ''Victimele datoriei'' (1953), ''Jacques sau supunerea'' (1955; în 1977 piesa va apărea la Theatre de la Ville în montarea lui Lucian Pintilie), ''Ucigaş fără simbrie'' (1959, piesă jucată şi la Bucureşti, în 1968), ''Rinocerii'' (1960, montată pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, în 1962), ''Regele moare'' (1962, premieră la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1964), ''Pietonul aerului'' (1963), ''Setea şi foamea'' (1966, jucată la Comedia Franceză şi distinsă cu Prix du Brigadier). În 1961, piesele lui aveau reprezentaţii în 35 de ţări. Aproape toate piesele sale au apărut şi în traducere românească, fiind montate pe numeroase scene din ţară, după 1989.

Sursa foto: (c) Armand Rosenthal/AGERPRES FOTO

La 22 ianuarie 1970, Eugen Ionescu este ales membru al Academiei Franceze şi primeşte titlul Chevalier de la Legion d'Honneur. La 25 februarie 1971, rosteşte tradiţionalul discurs de primire, potrivit "Dicţionarului general al literaturii române" (2005).

Articolele sale polemice reunite în volumul de atitudine politică ''Antidotes'' (1977) îl definesc ca luptător pentru eliberarea spirituală a conştiinţei umane.

Între 3 şi 13 august 1978, a avut loc evenimentul ''La Decade Ionesco'', ce a reunit, timp de zece zile, mai mulţi specialişti în opera lui Ionesco din întreaga lume (Claude Abastado, Roger Bensky, Mircea Eliade, Martin Esslin, Henri Gouhier, Jeanyves Guérin, Gelu Ionescu, Emmanuel Jacquart, Pierre Larthomas, Michel Lioure, Yves Moraud, Jean Onimus, Michel Pruner, Paul Vernois, Colette Weil), într-un castel din Normandia. La evenimentul organizat de Paul Vernois şi Marie-France Ionesco au fost prezenţi, în ultimele zile, şi Eugene şi Rodica Ionesco. O parte din contribuţiile participanţilor au fost publicate în volumul ''Ionesco. Situation et perspectives'', coordonat de Paul Vernois şi Marie-France Ionesco.

În 1987, a fost distins cu medalia de onoare a oraşului Paris şi alte două medalii de aur (Saint-Etienne şi Saint-Chamond).

Dramaturgul s-a dovedit a fi un neobosit opozant al dictaturii comuniste din România, în 1989 denunţa genocidul cultural, procesul de subdezvoltare din ţară într-un rechizitoriu prezentat Comisiei politice din Bruxelles. La începutul lunii martie 1989, 710 scriitori, între care şi Eugene Ionesco, au semnat o declaraţie de susţinere a dreptului universal de exprimare a opiniilor. La 7 mai 1989, a primit Premiul Moliere. La 30 decembrie 1989, Ionesco şi Emil Cioran au devenit membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor Francezi.

Eugene Ionesco a fost membru al Comitetului internaţional al scriitorilor pentru libertate (C.I.E.L.), care militează pentru supravegherea respectării drepturilor omului în toate ţările şi pentru libertatea oamenilor de ştiinţă, a scriitorilor şi artiştilor.

S-a stins din viaţă la 28 martie 1994, la Paris, în urma unui stop cardiac. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse.

În mai 2008, la sediul UNITER din Bucureşti, a fost lansat, în premieră, în variantă bilingvă româno-spaniolă, volumul ''Sclipiri şi teatru''/ ''Destellos y teatro'', care cuprinde povestiri scurte şi texte inedite ale dramaturgului de origine română, dintre care unele nu erau cunoscute decât în versiuni alterate de cenzura comunistă.

Sursa foto: (c) Liviu Şova/AGERPRES FOTO

Centenarul naşterii marelui dramaturg francez, de origine română, a fost sărbătorit pe tot parcursul anului 2009, pe plan internaţional, sub sigla UNESCO. În cadrul sesiunii ştiinţifice ''Centenar Eugen Ionescu'', din 26 noiembrie 2009, dramaturgul Eugen Ionescu a fost numit post-mortem membru al Academiei Române. AGERPRES (Documentare-Horia Plugaru, editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Alexandru Cojocaru)