Bust reprezentându-l pe Take Ionescu (expoziţie la Muzeul Naţional de Istorie a României, 8 aug. 2013)

La 20 septembrie/3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, organ reprezentativ al poporului român, avându-l ca preşedinte pe Take Ionescu, iar ca vicepreşedinţi pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu. Consiliul a desfăşurat o intensă activitate în străinătate în sprijinul idealului de unitate naţională a românilor.

Cunoscutul om politic Take Ionescu, militant pentru cauza unirii tuturor românilor, plecase la Paris încă din iunie 1918, însoţit de aproximativ 200 de prieteni şi oameni politici. ''Ajuns la Paris, prima lui grijă a fost să creeze un Comitet Naţional, format din toate personalităţile care se aflau acolo. Un larg şi strălucit mănunchi de patrioţi care în dispreţul ocupaţiunii germane şi în opoziţie cu guvernul Marghiloman, supus germanilor, să reprezinte adevărata Românie. Pacea de la Buftea trebuia să se arate că a fost smulsă României învinse şi că nu corespunde aspiraţiunilor neamului. O intensă activitate de propagandă începea. Take Ionescu era când la Londra, când la Paris....'', arăta Constantin Xeni, un colaborator apropiat al lui Take Ionescu. (''Magazin istoric'' nr. 2 /februarie 1975)

În iulie 1918 Take Ionescu a avut întrevederi cu G. Clemenceau, prim-ministru al Franţei, cu alţi oameni politici francezi precum Aristide Briand şi Paul Deschanel, iar începând din septembrie, Take Ionescu împreună cu N. Titulescu au făcut trei călătorii în Marea Britanie, Take Ionescu fiind primit în audienţă de prim-ministrul David Lloyd George. În toate demersurile sale Take Ionescu susţinea principiul naţionalităţilor.

Spre sfârşitul lunii august 1918, grupările române aflate la Paris au ajuns la concluzia înfăptuirii unui Consiliu naţional, destinat să reprezinte interesele politice ale tuturor românilor faţă de guvernele Antantei şi Statelor Unite ale Americii. Au început astfel să fie desemnaţi în cadrul unor adunări membrii care urma să facă parte din acest consiliu, se precizează în volumul ''Din politica externă a României. 1913-1947'' (autor Eliza Campus, Bucureşti, 1980).

În urma adunării generale a românilor din provinciile asuprite şi din Vechiul Regat, la 20 septembrie/3 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional al Unităţii Române, cu sediul la Paris. Între membrii Consiliului s-au numărat o serie de personalităţi ale vieţii politice, ştiinţifice şi culturale, precum Sever Bocu, Paul Brătăşanu, dr.Ioan Cantacuzino, Constantin Diamandy, Dumitru Drăghicescu, Traian Lalescu, Constantin Mille, G.G. Mironescu, Simion C. Mândrescu, Vasile Stroescu, Nicolae Titulescu, Oreste Tafrali, Traian Vuia. ''Întemeierea Consiliului a reprezentat un remarcabil succes al activităţii desfăşurate de românii aflaţi în străinătate. El a avut practic rolul unui adevărat guvern în exil'', se arată în lucrarea ''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920'' (Constantin I. Stan, Ed. Paideia, Bucureşti, 2010). ''La începutul toamnei anului 1918, România, greu lovită prin Tratatul de la Bucureşti, cu părţi importante ale ţării sub ocupaţie inamică, a avut bucuria să vadă că fiii ei de pretutindeni luptau pentru idealul unităţii naţionale; că în Franţa se înfiinţase un organ executiv, care putea acţiona în libertate, cu destulă autoritate, deoarece două din marile state aliate îl recunoscuseră (...) ''. (''Din politica externă a României.1913-1947'')

''După modelul organizaţiilor cehe, croate şi polone, membrii misiunii române se constituie într-un Consiliu naţional român, destinat a reprezenta pe lângă guvernele aliate şi opinia publică mondială adevăratele sentimente, interese şi voinţă a românilor atât din Regat, cât şi din Austro-Ungaria, pe care guvernul Marghiloman nu putea să le mai reprezinte. (...) Guvernele aliate au primit bine constituirea acestui consiliu şi au intrat în legături cu el, prin adrese semnate de Pichon, pentru guvernul francez, de Lansing, pentru guvernul SUA, de Balfour, pentru guvernul englez, şi de Sonnino, pentru cel italian'', arată şi Constantin Kiriţescu în lucrarea sa ''Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919'' (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989).

Consiliul a fost recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul SUA, la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian, drept exponent al intereselor poporului român. (''Istoria României în date'', Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Într-o telegramă transmisă conducerii acestui organism politic, ministrul de externe francez Stephen Pichon declara: ''Rezultat al aspiraţiilor seculare ale compatrioţilor dv. spre libertate şi spre unirea tuturor provinciilor române, consiliul va fi interpretul cel mai autorizat al acestor aspiraţii''. Stephen Pichon mai adăuga că cele două ţări - Franţa şi România - ''vor ieşi şi mai strâns unite din grelele încercări comune prin care au trecut, cimentându-se, în adâncime, tradiţionalele lor simpatii şi afinităţi reciproce''. ''Pentru această sarcină - conchidea Pichon - care corespunde întocmai sentimentelor guvernului francez, Consiliul Naţional al Unităţii Române poate conta pe întregul concurs al acestui guvern''. (''Din politica externă a României.1913-1947'')

La rândul său, lordul Balfour a adresat, în calitatea sa de ministru de externe al Marii Britanii, la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, o scrisoare lui Take Ionescu în care îşi exprima satisfacţia deplină pentru crearea Consiliului, asigurând noul for de conducere al românilor din străinătate de întregul sprijin din partea guvernului de la Londra. (''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920''). AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: editor: Horia Plugaru, editor online: Irina Giurgiu)