* Alpinistul Horia Colibăşanu şi-a încheiat expediţia "Slatina-Annapurna 2010", cucerind vârful Annapurna din Himalaya (8.091 m)

Istoria alpinismului a început în munţii Alpi, de unde vine şi denumirea sportului. În România, începuturile practicării alpinismului sunt strâns legate de Munţii Carpaţi, care au fost străbătuţi încă din timpuri foarte vechi de vânători şi ciobani.

Printre cele mai vechi ascensiuni sportive, consemnate în documente, sunt cele din munţii Făgăraş ale lui Jacob Zultner în 1750, potrivit ''Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România'' (vol. I, Bucureşti, 2002). Mai târziu, I. Fichtel urcă în 1782 pe vârful Suru şi M. Ackner în 1837 pe vârful Negoiu.

În 1809, Veniamin Gostache, Mitropolitul Moldovei, însoţit de un grup, urcă pe muntele Ceahlău. Apoi, pe acelaşi munte urcă şi alte personalităţi ale epocii: Mihail Sturdza, voievodul Moldovei, în 1835, Gheorghe Asachi în 1838.

În munţii Bucegi, primele ascensiuni fără scop utilitar au fost în 1833 la Peştera Ialomiţei şi în 1834 la Peştera şi vârful Omu, făcute de grupuri de profesori, botanişti şi ingineri din Braşov, inclusiv castelanul de atunci al Branului, Andreas Deak. Primele ascensiuni consemnate de la Sinaia la Vârful cu Dor au fost realizate de francezii J. Vaillant în 1839 şi M. Bouquet în 1840, apoi de către românii Radu Golescu, Al. Kretzulescu şi Al. Golescu (Arăpilă) în 1842, Cezar Bolliac şi Nicolae Bălcescu în 1845, aceştia din urmă mergând mai departe, de la Vârful cu Dor la Caraiman şi ajungând până la vârful Omu.

Pionieri ai descifrării secretelor potecilor şi văilor alpine din Bucegi, însoţiţi de călăuze, au fost Nestor Urechia, Mihai Haret, Take Ionescu, Bucura Dumbravă. Ei au lăsat şi descrieri ale traseelor parcurse, care s-au constituit în primele ghiduri montane, menţionează sursa citată.

Odată cu creşterea interesului pentru ascensiunile montane, apar şi primele asociaţii şi cluburi, care îşi dedică activitatea în exclusivitate acestora. Astfel, în 1873, la numai 15 ani după înfiinţarea primului club alpin din lume (cel englez, în 1857), se înfiinţează la Braşov, din iniţiativa unui grup de saşi, Clubul Alpin al Transilvaniei. În 1880 se înfiinţează, la Sibiu, Asociaţia Carpatină a Transilvaniei, clubul din Braşov devenind o secţie a acesteia. Secţii ale acestei asociaţii au luat apoi fiinţă în majoritatea oraşelor Transilvaniei, dar şi la Bucureşti în 1922. Prin intermediul acestor secţii, Asociaţia a construit în munţii Carpaţi nu mai puţin de 59 de "case de adăpost" - cabane, multe drumuri de acces şi a făcut marcaje. Asociaţia Carpatină a Transilvaniei a organizat şi primele Servicii de Salvare Alpină, în 1925, la Sibiu şi Braşov.

În 1893, ia fiinţă şi Societatea Carpatină Sinaia, cu sprijinul arhimandritului Nifon, stareţul Mănăstirii Sinaia. Aceasta începe, la rândul său, să amenajeze poteci de munte şi să construiască adăposturi şi cabane la: Vârful cu Dor, Furnica, Piscul Câinelui, Peştera, Caraiman, vârful Omu. Amenajează pentru turişti Peştera Ialomiţei.

În 1903, se înfiinţează Societatea Turiştilor din România de către profesorii L. Mrazec şi Al. Tzigara-Samurcaş, avându-l ca preşedinte pe profesorul Grigore Antipa. Membrii ei fac diverse ascensiuni în Carpaţi: munţii Făgăraş, Mehedinţi, Retezat, Piatra Craiului, dar şi în munţii Caucaz.

În 1926, se înfiinţează la Bucureşti Touring-Clubul României, care continuă activitatea Societăţii Hanul Drumeţilor, constituită în 1920. În 1929, începe să activeze Asociaţia Drumeţilor din Munţii României, care construieşte cabane şi scoate un anuar până în 1947. Din rândurile membrilor acestei asociaţii, un grup de pasionaţi hotărăşte în 1934 înfiinţarea Clubului Alpin Român, iniţiativă care se materializează abia în 1936. Clubul Alpin Român reuşeşte să construiască refugiul Coştila şi Căminul Alpin din Buşteni. Toate aceste asociaţii şi cluburi de alpinism sunt însă desfiinţate prin Decretul de la 11 iunie 1948, iar patrimoniul lor, constituit din toate cabanele construite în munţii Carpaţi, trece în proprietatea statului. În 1949, se înfiinţează Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport, în cadrul căruia funcţionează şi o secţie de alpinism, iar în 1950 se formează Comisia Centrală de Alpinism. Apoi, în 1967, în cadrul Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, se înfiinţează Federaţia Română de Turism-Alpinism, care include şi orientarea sportivă şi speologia.

În 1990, apare Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă, afiliată la Federaţia Internaţională de Alpinism şi Escaladă (UIAA), menţionează site-ul de specialitate, www.frae.ro.

Ascensiunile alpiniştilor români în munţii înalţi ai lumii:

O primă ascensiune deosebită realizează, în 1855, Elena Ghica, cunoscută şi sub pseudonimul literar Dora d'Istria, care urcă, în premieră absolută, vârful Monch de 4.099 m din munţii Alpi, înscriind astfel un prim nume românesc în istoria cuceririi vârfurilor alpine.

În 1877, Radu Porumbaru, student la Paris, devine primul român care urcă pe vârful Mont Blanc de 4.807 m, cel mai înalt vârf al Alpilor. În 1921, Bucura Dumbravă, pe numele ei real Fanny Seculici, cunoscută iubitoare a munţilor României, ajunge la 4.000 m, la Refugiul Solvay de pe Matterhorn, din Alpii elveţieni. În 1928, A. Colfescu, G. Popescu, I. Rusmir şi G. Georgescu urcă vârful Jungfrau de 4.158 m din Alpi. La 30 august 1929, dr. Vasile Steopoe, care va deveni mai târziu secretarul Clubului Alpin Român, reuşeşte prima ascensiune românească pe vârful Matterhorn de 4.478 m, iar la 21 august 1930, pe vârful Bernina de 4.055 m din Alpi.

Perioada celui de-al Doilea Război Mondial întrerupe activitatea internaţională a alpiniştilor români.

În anul 1961, Ioana Vlădescu şi Sorin Ciulii, fizicieni români, care lucrau temporar la Institutul de Cercetări Nucleare de la Dubna (URSS), urcă vârful Lenin (Kaufmann) de 7.134 m, din munţii Pamir-Altai, Asia Centrală. În 1965, Aurel Irimia şi Gh. Crăciun realizează ascensiuni în Alpi, pe Mont Blanc du Tacul de 4.248 m, Aiguille du Midi de 3.842 m şi Dent du Géant de 4.013 m.

Între 1965-1971, echipe de doi sau trei alpinişti români parcurg trasee de diverse grade de dificultate în munţii Tatra din Polonia şi Cehoslovacia şi munţii Rila din Bulgaria: Al. Floricioiu, Walter Kargel, Ion Coman, Paul Fozocoş, Nicolae Jitaru, Mircea Opriş, Avei Riţişan, Emil Coliban, N. Dobre ş.a.

În 1970, Ion Coman şi Valentin Garner realizează o primă expediţie în munţii Anatoliei, urcând vârful Erciyes de 3.916 m. În acelaşi an, D. Chivu şi M. Opriş urcă vârful Breithorn de 4.165 m şi vârful Kleine Matterhorn de 3.891 m din Alpi şi Al. Bulgăr, Iosif Gheţie şi Dan Vasilescu parcurg trasee dificile în Polonia şi în Bulgaria. În 1971, Taina Duţescu realizează două ascensiuni remarcabile, în echipă cu alpinişti americani, pe vârfurile Steele de 4.883 m, în premieră pe faţa sudică şi Lucania de 5.227 m din Alaska. Tot în 1971, Sanda Paraschivescu realizează ascensiunea vârfurilor Sarîşah de 4.651 m, Alaudin de 4.142 m şi a traseului Taşkentiţ din munţii Fan, Pamir-Altai din Asia Centrală, în echipă cu alpiniştii ruşi.

În 1972, Al. Floricioiu şi A. Tănase urcă vârful Comunismului de 7.495 m din Pamir. Tot în Pamir, Sanda Paraschivescu urcă gheţarul Sugran şi un vârf de 5.200 m, în premieră, în cadrul unei expediţii internaţionale. În acelaşi an, Ion Coman, Anton Demeter şi Roland Welkens, ajung pe vârful Demavand de 5.671 m, cel mai înalt vârf din Iran.

În 1982, Dan Zincenco urcă pe vârful Aconcagua de 6.960 m, cel mai înalt vârf din America de Sud, iar Alexandru Brăduţ Şerban urcă pe vârful Matterhorn de 4.478 m din Alpi.

În 1985, iniţiată şi organizată de Taina şi Emil Coliban şi Cornel Coman, are loc prima expediţie a alpiniştilor români în Himalaya, împreună cu alpiniştii nepalezi, pentru ascensiunea vârfului Gurja Himal de 7.165 m. Tot în 1985, Sanda Badralexe realizează o ascensiune pe vârful Monch de 4.099 m din Alpi (la 130 de ani după urcarea lui în premieră de către românca Elena Ghica) şi ascensiunea vârfului Monte Rosa de 4.634 m, al doilea vârf ca înălţime din Alpi.

În 1991, Cornel Coman şi Constantin Lăcătuşu organizează expediţii în Caucaz, la care participă 40, respectiv 20 de alpinişti, realizându-se numeroase ascensiuni ale unor vârfuri de peste 4.000 m.
 

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

Constantin Lăcătuşu devine primul român care reuşeşte ascensiunea unui munte de peste 8.000 m, vârful Broad Peak de 8.047 m din Karakorum-Himalaya (1992).
 

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES FOTO

În 1994, M. Curculescu, R. Mirea şi D. Neacşu urcă vârful Kilimanjaro de 5.855 m, cel mai înalt vârf al Africii. Tot în acest an are loc prima tentativă a unui alpinist român de urcare a vârfului Everest - Constantin Lăcătuşu, în cadrul unei expediţii internaţionale.

Anul 1995 se dovedeşte favorabil alpinismului românesc, pentru că, după ce în iarnă urcă pe muntele Kenya, vârful Batian de 5.199 m, al doilea vârf al continentului african, şi apoi şi pe vârful Kilimanjaro, Constantin Lăcătuşu devine primul român care, pe 17 mai, cucereşte vârful Everest de 8.848 m, din Himalaya, cel mai înalt vârf al lumii.

În 1997, Mihai Cioroianu reuşeşte ascensiunea vârfului Nanga Parbat de 8.125 m. Tot în 1997, Constantin Lăcătuşu şi Cornel Galescu urcă vârful McKinley de 6.194 m, cel mai înalt vârf din America de Nord, urmaţi la mai puţin de o lună de alţi trei români M. Curculescu, R. Mirea şi D. Neacşu.

În 1999, Constantin Lăcătuşu participă la o expediţie internaţională pentru ascensiunea vârfului Dhaulagiri de 8.176 m din Himalaya, Nepal, atingând cota de 8.140 m.
 

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU / AGERPRES FOTO

La 29 august 2000, Bogdan Dudău şi Zoltan Buzaşi, Gabriel Lupoiu şi Imre Szocs sunt primii români care au urcat pe vârful Ararat de 5.137 m.

În aprilie-mai 2003 a fost organizată marea expediţie românească "Everest 2003", fiind 14 alpinişti conduşi de David Neacşu. Teodor Tulpan, Marius Gane şi Lucian Bogdan au reuşit, la 22 mai, ascensiunea vârfului, urmaţi de americanul de origine română George Dijmărescu, la 31 mai.
 

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES FOTO

La 28 iulie 2004, timişoreanul Horia Colibăşanu a devenit primul român care a cucerit vârful K2 din Pakistan (8.611 m), în cadrul unei expediţii americane, stabilind cea mai bună performanţă a alpinismului românesc. Ulterior, Colibăşanu a atins şi vârfurile himalayene Manaslu (8.163 m) în 2006 şi Daulagiri (8.167 m) în 2007.

În ianuarie 2009, alpinista română Crina Coco Popescu a reuşit, la numai 14 ani, să cucerească cel mai înalt vârf din afara Asiei, Aconcagua (6.962 m), devenind cea mai tânără alpinistă care atinge acest vârf de la graniţa argentiniano-chiliană pe cea mai dificilă rută.
 

Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES FOTO

În 2013, Alex Găvan a devenit primul alpinist român care a cucerit vârful Shisha Pangma (8.027 m) din Himalaya, pe care l-a escaladat pe 30 aprilie fără mască de oxigen.

În 2016, Vasile Cipcigan a atins vârful Manaslu, din Himalaya.

În anul 2017, Horia Colibăşanu a reuşit o premieră pentru alpinismul românesc: a urcat pe vârful Everest (8.848 m), fără oxigen suplimentar şi fără ajutorul unei echipe de şerpaşi. AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, editor: Marina Bădulescu, editor online: Gabriela Badea)