Sânzienele sau Drăgaica, sărbătoare populară celebrată în fiecare an la 24 iunie, odată cu sărbătoarea creştină a Naşterii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, reprezintă una dintre cele mai îndrăgite serbări câmpeneşti prilejuite de solstiţiul de vară, care marchează mijlocul verii agrare.

Asociate, în calendarul creştin ortodox, sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi a Aducerii Moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar, potrivit site-ului crestinortodox.ro. Conform credinţei populare, în noaptea de 23 spre 24 iunie, cerurile se deschid, iar Sânzienele sau Drăgaicele, personaje mitice nocturne, apar în cete, de obicei în număr impar, cântă şi dansează pe câmpuri, această sărbătoare fiind una a Soarelui, a poftei de viaţă, a dragostei şi a fertilităţii. Considerate a fi nişte femei frumoase, Sânzienele înzestrează plantele cu puteri vindecătoare, împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor, apără semănăturile de grindină şi de vijelii. Ele sunt zâne bune, dar, atunci când oamenii le nesocotesc, pot deveni şi forţe distructive.

Încă din vechime, sărbătoarea era aşteptată cu nerăbdare de fetele tinere, care obişnuiau, printre altele, să strângă flori de sânziene pentru a le pune sub pernă în noaptea dinainte, pentru a-şi visa ursitul. În unele zone, fetele îşi făceau cununi din aceste flori, pe care le lăsau în noaptea respectivă în grădină. Dacă le găseau dimineaţa pline de rouă, era semn sigur de măritiş, arată crestinortodox.ro.

Serbarea Sânzienelor sau a Drăgaicelor este denumită în limbaj popular şi "Amuţitul Cucului", pasăre migratoare care reprezintă cel mai cunoscut reper pentru scurgerea anuală a timpului, notează etnologul Ion Ghinoiu, în volumul "Sărbători şi obiceiuri româneşti" (Ed. Elion, 2002). De îndată ce soseşte pe plaiurile româneşti, începe a cânta, vestind, la finalul lunii martie, echinocţiul de primăvară, când ziua este egală cu noaptea. Este celebrat, în calendarul popular, la 25 martie, prin Ziua Cucului, zi în care creştinii prăznuiesc Buna Vestire sau Blagoveştenia. După trei luni de cântat, se opreşte brusc, la sfârşitul lunii iunie, în perioada solstiţiului de vară, moment ce marchează cea mai lungă zi a anului.
 

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO

Denumirea sărbătorii provine, cel mai probabil, de la zeiţa silvestră Santa Diana, dar Sânzienelor li se mai spune Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele. În mitologia românească, sunt cunoscute şi sub alte denumiri, precum: Dânse, Vâlve, Iezme, Irodiade, Nagode, Vântoase, Zâne, Domniţe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului şi încă multe altele, în funcţie de regiune.

Sânziana este o plantă erbacee frumos mirositoare, care creşte prin fâneţe sau livezi, fiind cunoscută sub două denumiri zonale: ''sânziană'', în Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureş, nordul Moldovei, şi ''drăgaică'', în Dobrogea, centrul şi sudul Moldovei, Muntenia. Floarea de sânziană este un reper calendaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată, iar după ce înfloreşte sânziana, se începe cositul.
 

Foto: (c) CRISTIN NISTOR / AGERPRES FOTO

În credinţa populară, această floare are nenumărate proprietăţi magice. Din flori de sânziene şi din spice de grâu, fetele tinere împletesc cununi, pe care le poartă pe cap în ceremonialul numit Jocul Drăgaicei, reprezentând zeiţa agrară. Cununile sunt păstrate până în anul următor, agăţate la uşa de intrare a casei, la ferestre, la stâlpii porţilor, la pietrele de hotar şi pe crucile mormintelor, cu semnificaţia de a apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice, de stihiile naturii: grindină, inundaţie, furtună etc. De asemenea, ele pot fi aruncate pe casă sau pe şură şi, în funcţie dacă rămân sau nu pe acoperiş, anul care va urma va fi bun sau rău, tinerii se vor căsători cu persoana iubită sau nu, recolta va fi bună sau proastă, locuitorii casei vor fi sănătoşi sau bolnavi, vor avea noroc sau ghinion, etc.

Zeiţă agrară ce protejează lanurile de grâu şi femeile măritate, Drăgaica este invocată de fecioare la vremea căsătoriei şi de neveste cu copii în braţe, în timpul dansului ei nupţial, Jocul Drăgaicei.

''În obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc, Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec'', precizează Ion Ghinoiu. Alaiul său nupţial este format din zâne fecioare şi din fete frumoase, iar în sudul Munteniei, fata care joacă rolul zeiţei este îmbrăcată ca o mireasă, purtând rochie albă şi cunună împletită din flori de sânziene pe cap, însemn al cununiei. În timpul ceremoniei nupţiale, zeiţa aduce rod grâului, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor, în special pe cele ale copiilor, apără lanurile de grindină şi de vijelii şi urseşte fetele de măritat. Când i se nesocoteşte ziua însă, devine o forţă distructivă, stârnind vijelii, lăsând culturile fără rod şi florile fără leac.

Pe vremuri, alaiul era format din două sau patru fecioare, însoţite de un flăcău care le cânta din fluier, dar care nu avea niciun rol în desfăşurarea jocului. În timpul dansului, fetele fluturau o năframă, iar în unele sate din sudul ţării, cetele purtau şi un steag împodobit cu basmale colorate, usturoi şi spice de grâu. În judeţul Teleorman, după cele mărturisite de Horia Barbu Oprişan, steagului i se ataşa în vârf o cruce de lemn, pe braţele căreia se legau mărgele, brăţări şi hăinuţe de copii. În timpul jocului, mamele dădeau hăinuţe ale copiilor spre a fi puse pe steag şi jucate, iar florile de sânziene, care nu lipseau nici ele de pe steag, confereau calităţi purificatoare.

După Jocul Drăgaicei, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: lungimea zilelor începe să scadă şi să crească cea a nopţilor, se usucă rădăcina grâului odată cu coacerea bobului în spic, florile îşi pierd din miros, iar cucul încetează să mai cânte. Este însă perioada la care holdele de grâu sunt în pârg, înainte de recoltat, aici avându-şi originea şi semnificaţiile legate de fertilitate, printr-un transfer al fertilităţii în dublu sens, vegetal şi uman.
 

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES FOTO

Foto: (c) 

Marcarea acestei sărbători populare la dată fixă, respectiv la 24 iunie, se suprapune şi peste maturizarea timpului, la solstiţiul de vară. Odată cu acesta, se maturizează şi recolta, astfel că, în unele zone, în ritualul jocului era introdusă şi o coasă, semnificaţia acesteia trimiţând la secerarea plantelor care şi-au împlinit menirea. AGERPRES/(Documentare - Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Gabriela Badea)