Parte esenţială a folclorului românesc, doina a fost inclusă în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Intangibil al Umanităţii (UNESCO) la 2 octombrie 2009, potrivit www.cnr-unesco.ro.

În perioada 28 septembrie-2 octombrie 2009, s-a desfăşurat la Abu Dhabi, în Emiratele Arabe Unite, cea de a patra sesiune ordinară a Comitetului Interguvernamental al Convenţiei UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. Unul dintre principalele puncte al agendei acestei reuniuni l-a constituit acceptarea, de către Comitet, a elementelor de patrimoniu imaterial pe cele două Liste ale UNESCO, Lista Reprezentativă şi Lista de Salvgardare Urgentă.

România a pregătit, pe parcursul anului 2008, un dosar de candidatură în vederea înscrierii pe Lista Reprezentativă, astfel încât, în cadrul sesiunii de la Abu Dhabi, ''Doina'' a fost acceptată pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Intangibil al Umanităţii, reprezentând al doilea element românesc, după ce ''Ritualul Căluşului'' a fost înscris în anul 2005 în această Listă.

''Substanţială, emoţionantă şi originală, doina îmbogăţeşte patrimoniul spiritual al omenirii cu nenumărate specimene de nivelul capodoperelor, prin a căror creare omul se confruntă cu ceea ce cântă'', potrivit academicianului Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie şi Folclor ''Constantin Brăiloiu'', notează www.cnr-unesco.ro.

Doina, după opinia majorităţii cercetătorilor, este una dintre cele mai unitare, mai specific constituite specii ale cântecului nostru popular, cu toate că arhitectura ei e prin excelenţă liberă şi supusă, mai mult ca oricare alta, momentului şi improvizaţiei. Ceea ce o diferenţiază muzical e stilul ei aparte, atât de pregnant, încât, auzind o doină între alte cântece, poate fi recunoscută de cel neiniţiat în secretele tehnice ale muzicii, notează volumul ''Literatură populară română'' (Ovidiu Papadima, Ed. pentru Literatură, 1968).

Ca melodie, doinele alcătuiesc o specie foarte veche în ţara noastră. Singurele melodii ce pot fi mai vechi ca doina sunt melodiile cântecelor ceremoniale care s-au mai păstrat până acum, în special ale colindelor. În anumite părţi ale ţării, doina a constituit până nu de mult unicul tip de melodie cunoscut pentru cântecele profane, fără caracter ceremonial. Melodiile de doină au purtat în trecut şi poartă şi astăzi texte din cele mai diferite: balade şi poezii lirice, legende şi poezii satirice, cântece de leagăn, bocete improvizate şi uneori chiar cântece vechi rituale care şi-au pierdut melodia originară. În timp ce cântecele ceremoniale - colindele, cântecele rituale de nuntă, cântecul cununii, paparudele, caloianul etc. - îşi au conţinutul poetic atât de precis constituit, atât de firesc diferenţiat, încât nu se poate face nicio confuzie, doina luată ca text, se amestecă complet în masa celorlalte cântece nerituale, care nu sunt legate de anumite momente ceremoniale din viaţa omenească.

Doina este prin excelenţă melodia cântecului singuratic, însoţind omul şi purtându-i de urât acolo unde se simte izolat: cu oile sau cu vitele pe munte; noaptea pe drum; la muncă în pădure; în cătănia de altădată, care-l ducea departe de ai săi; într-un sat chiar, când - măritată fără a fi întrebată de către părinţi, după aspre socoteli economice - fata se simţea între străini; la leagănul copiilor sau al nepoţilor, când ceilalţi sunt duşi la lucru; secerând pe moşii depărtate ale boierului, între oameni străini, consemnează acelaşi volum.

Una dintre trăsăturile doinei ca tip melodic este caracterul ei vădit instrumental, fiind legată mai ales de formele arhaice de civilizaţie păstorească, cu instrumentele ei muzicale tipice: cimpoiul, tilinca, buciumul, cavalul, fluierul. Cel mult doina se cântă vocal pe lângă cineva care o modulează pe unul din instrumentele aflate la îndemâna poporului: ''De-aş ajunge zile multe, / Să mă duc şi eu la munte, / S-aud fagii vîjiind / Şi mândra-n frunză zicând, / Ea să zică, eu să cânt, / Să ne treacă de urât.''

Fenomenul doinei nu poate fi înţeles dacă nu se ţine seamă şi de melodie. O bună definiţie în acest sens este cea propusă de Sabin V. Drăgoi, care distinge clar: ''având un conţinut tematic variat, în care, în accente lirice şi epice, se cântă - pe o melodie liberă, uneori ornamentală, pe alocurea, cu recitativ - iubirea şi dragostea de natură împletite cu puternice elemente sociale, departe de a fi doar un simplu cântec de jale, doina apare ca un cântec mobilizator, plin de vigoare''.

Structura liberă a melodiei doinei, cântec individual, se regăseşte şi în arhitectura foarte puţin regulată a textului poetic. În horele maramureşene culese de Tiberiu Brediceanu, textul poetic al câte unei melodii se întinde aproape la nesfârşit. Doina oltenească e şi ea celebră prin întinderea în timp a unei melodii, prin repetarea ei aproape fără capăt previzibil şi prin purtarea celor mai diferite librete poetice pe aripile ei.

În prefaţa la broşura din 1852 a ''Baladelor'', Vasile Alecsandri a încercat o clasificare a ''poeziilor noastre populare'', respectiv a cântecului nostru popular, fără a lua în seamă melodia, ci doar textul. Alecsandri identifică doar trei clase deosebite: 1. Cântecele bătrâneşti sau baladele, pe care le defineşte ca ''mici poemuri', făcând deci abstracţie de melodia lor; 2. Doinele, în care include toate ''toate cânticele de doruri, de iubire şi de jale''; 3. Horele, ce reprezentau ''cânticele de veselie ale poporului''. Restul era reprezentat de numărul impresionant şi de diversitatea cântecelor ceremoniale.

Până aproape de zilele noastre, toţi culegătorii şi teoreticienii au urmat clasificarea realizată de poetul moldovean, fiind atenţi exclusiv la text şi neglijând melodia. În 1876, Gregoriu Silaşi, scriind despre ''speciile'' poeziei populare, le enumeră astfel: cântecele bătrâneşti, cântecele religioase, choriele şi doinele, o clasificare mai apropiată de realitate, deoarece ţine cont şi de cântecele ceremoniale. În 1885, G. Dem Teodorescu a introdus categoria cântecelor de lume, deosebită de cea a cântecelor ceremoniale, şi o împarte în doine ''de caracter elegiac'' şi hore ''de caracter ditirambic''. În 1893, I.G. Bibicescu se înscrie pe aceeaşi linie, deosebind în cântecul liric profan doar doine şi strigături. În 1909, Al. Vasiliu nu cunoaşte doina: el deosebeşte o singură categorie, aceea a cântecelor, subîmpărţită în: bătrâneşti, cătăneşti, de dragoste etc., căreia îi adaugă urările de Anul Nou şi bocetele. În 1913, T. Pamfile revine la Alecsandri: cântece bătrâneşti, doine, strigături. În 1925, Tache Papahagi, pe lângă cântecele ceremoniale de diferite specii şi pe lângă balade, află în Maramureş doine şi strigături. În 1930, Ion Diaconu suprapunea noţiunea de cântec cu aceea de doină, aflând în Vrancea, ''doine de haiducie'', apoi ''cântece în care intervine cucul'', ''doine de streinătate'', ''cântece de dragoste şi de dor'', ''doine de jale'' şi ''cântece ostăşeşti''.

Locul doinei în cântecul nostru popular nu a fost definit nici de muzicienii care au publicat culegeri, precum H. Ehrlich (1850), Carl Miculi (1850), D. Vulpian (1884), Gr. Fira (1916).

Primul care stabileşte clar locul doinei între celelalte cântece şi natura ei ca melodie este Bela Bartok, care cercetează cântecele dintr-o singură parte a Transilvaniei şi publică cea dintâi culegere, sub auspiciile Academiei Române, în 1913. El observă, mai întâi, că cuvântul doină nu e cunoscut în partea locului, poporul numind aceste cântece hore, un fapt cu totul deosebit care răstoarnă clasificarea lui V. Alecsandri. În ce priveşte melodia, Bartok o caracterizează ''printr-o mişcare lentă şi un ritm liber şi neprecizat, ceea ce însemnăm în muzică prin tempo rubato''. Bartok, arată, totodată, că pe melodia de doină se cântau în Bihor balade şi legende, ''cântece lirice şi uneori cântece ironice''.

Din clasificarea şi statistica cântecelor aflate în ''Arhiva fonogramică'' organizată în 1928, reiese că doina reprezintă doar o mică parte a cântecului nostru liric: din fonogramele clasate la un moment dat, 943 erau melodii de jocuri, 933 diferite cântece, 168 colinde, 138 balade şi 71 doine. În culegerea publicată de Tiberiu Brediceanu în 1957 sunt cuprinse 4 hore lungi (doine propriu-zise), 12 hore (înrudite cu tipul melodic al doinei), faţă de 88 cântece propriu-zise (numite local tot hore). În colecţia de cântece din Banat a lui N. Lighezan nu aflăm decât 2 doine, şi acelea numai instrumentale.

Şi numele doinei a stârnit, pentru mai bine de două secole, numeroase discuţii. Eruditul enciclopedist Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, cunoştea bine atât cântecul cât şi numele său. Numele doinei e pomenit de Cantemir, în lucrarea ''Descriptio Moldaviae'', între acei ''zei necunoscuţi, care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor''. În ''doina'', descifrează ''numele cel obicinuit la daci al lui Marte sau al Belonei'', sprijinindu-se pe faptul că cu acest cuvânt (doina) moldovenii ''încep toate cântecele în care se cântă faptele războinice'', potrivit www.cnr-unesco.ro şi lucrarea ''Literatură populară română'' (Ovidiu Papadima, Ed. pentru Literatură, 1968).

După o perioadă lungă de timp, în care aceste păreri rămân izolate şi necunoscute, discuţia asupra doinei e deschisă către mijlocul secolului al XIX-lea.

Caminarul Iordachi Malinescu, într-o lungă scrisoare către G. Bariţ, consideră ca un cântec ţărănesc: ''doina, cea în cântecele românilor ţărani încă păstrată, cu doina dar şi doiniţa încep ei şi astăzi mai toate cântecele lor'', atribuindu-i doinei un caracter mai mult războinic, plasându-i originile în epoca cuceririi Daciei de Traian şi a părăsirii ei de către Aurelian. Şi Costachi Negruzzi a publicat în ''Dacia Literară'' un articol care-l aşează printre premergătorii interesului pentru poezia populară, înainte de A. Russo şi V. Alecsandri. Negruzzi foloseşte termenul corect de cântecele şi nu de poeziile populare.

Negruzzi menţionează cântecele de joc, de dragoste, de nuntă, cântecul religios, cel ''voinicesc sau tâlhăresc'' şi abia la urmă doina, limitând zona de răspândire în Moldova, vorbind de ''doinele sau cântecele muntene''. În scrisoarea amintită mai sus, Malinescu i-a comunicat lui Bariţ şi trei poezii în formă populară (Doina I, Doina II, Doina III), pe care le scrisese Negruzzi. Doina I arată plângerea păstorilor români refugiaţi în munţi, după retragerea oştilor lui Aurelian. Doina II, subintitulată ''Cântec'', pare a-şi avea izvorul de inspiraţie într-o variantă populară apropiată de aceea publicată mai târziu în colecţia lui M. Canianu: ''De când eram mic, / Doină ştiu şi doină zic...'', dar se apropie şi de varianta munteană a lui Petrea Creţul Şolcanu: ''Eu cu doina mă plătesc/ De bir şi de boieresc''. Doina III. Marşul lui Dragoş e cea mai interesantă. E de fapt o parafrazare a cântecului de vitejie ce va răsuna mai târziu, în 1848, în taberele de luptă ale românilor transilvăneni: ''Optzeci de oi despoaie / Şi în frigări le pun...'' Şi mai interesant e că refrenul cântecului ardelean din 1848: ''Marte, zeule, Marte, bravule / Tu însoţeşte / Şi-nsufleţeşte / Pe ai tăi fii'' este anticipat de Negruzzi în acelaşi spirit războinic. În locul zeului Marte, e invocată însăşi Doina, ca o zeiţă a vitejiei, o Diana: ''Doină, doiniţă / Zână plăviţă, / Vină cu noi. / Tu ne scuteşte / Şi ne fereşte / De-orice nevoi''.

La aceste versuri ale lui C. Negruzzi, redactorul foii transilvane, G. Bariţ, adaugă o notiţă de câteva rânduri, de o mare însemnătate pentru noi: ''Românii ardeleni mai în lontru zic Daina adică a în loc de o; şi au multă treabă cu dânsa'', se arată în volumul ''Literatură populară română'' (Ovidiu Papadima, Ed. pentru Literatură, 1968).

B.P. Hasdeu realizează, de asemenea, un faimos studiu despre doină, dându-i dreptate cărturarului Dimitrie Cantemir afirmând că Doina şi-ar avea originea la daci.

Esenţialul este că, de la Cantemir până la Delavrancea, majoritatea absolută a părerilor a contestat opinia lui Vasile Alecsandri că doina ar fi numai un cântec de jale. Şi mai important e faptul că, de la Cantemir până la Hasdeu, găsim permanent atestat în partea de răsărit a ţării cuvântul doină, cu diminutivul său doiniţă, iar în Transilvania, G. Bariţ atestă, în preajma anului 1842, forma daină. Însă în secolul scurs de la afirmaţia lui G. Bariţ, cuvântul daină a dispărut treptat din Transilvania fiind înlocuit prin acela de cântec.

Doina, ca specie a cântecului nostru popular, are o linie melodică precis conturată, care se poate defini clar cu ajutorul termenilor muzicali. Vechimea ei e indiscutabilă şi viabilitatea ei puternică. Astăzi, doina se mai păstrează doar în nordul Olteniei, în Muntenia, în nordul Moldovei şi al Transilvaniei şi parţial în Banat şi în Maramureş, fiind tot mai des influenţată sau înlocuită de melodiile de cântec propriu-zise. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor: Doina Lecea, editor online: Anda Badea)