În zilele care au urmat abdicării regelui Franţei Ludovic Filip şi apoi proclamării celei de-a Doua Republici Franceze, un grup de studenţi români (munteni şi moldoveni), care se aflau la Paris, s-a dus să salute Guvernul provizoriu având cu ei un tricolor vertical albastru-galben-roşu, potrivit site-ului oficial al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, www.asm.md. Tricolorul francez - drapel republican şi revoluţionar - a fost folosit ca model pentru realizarea drapelului ce a devenit simbolul unitar al românilor de pretutindeni.

Adunaţi la Sibiu la 26 aprilie/5 mai 1848 în vederea organizării Marii Adunări Naţionale de la Blaj, fruntaşii românilor transilvăneni au făcut o colectă de bani în vederea realizării unui stindard naţional românesc albastru-alb-roşu, o explicaţie pentru culorile alese fiind aceea că erau cele ale portului popular românesc. La această acţiune au participat şi revoluţionarii moldoveni refugiaţi la Sibiu. La Marea Adunare de la Blaj din 3/15-5/17 mai 1848, drapelul realizat la Sibiu a avut rolul principal. El reprezenta un tricolor albastru-închis-alb-roşu, având o inscripţie cu litere aurii ''Virtutea Română reînviată'' şi o eşarfă bicoloră galben-neagră în culorile Casei de Habsburg, ca simbol al legalităţii Adunării.

Sub impulsul evenimentelor din Moldova din martie 1848 şi din Transilvania în aprilie-mai 1848 (Adunarea de la Blaj a avut un puternic ecou ea fiind menţionată şi în Proclamaţia de la Islaz), starea de agitaţie în Ţara Românească s-a accentuat.

În cadrul Adunării de la Islaz din 9/21 iunie 1848 a fost prezentată mulţimii Proclamaţia redactată de Ion Heliade Rădulescu, care cuprindea programul Revoluţiei din Ţara Românească. Câteva zile mai târziu, la 11/23 iunie 1848, Revoluţia a izbucnit la Bucureşti.

La 14/26 iunie, primul guvern provizoriu constituit la Islaz şi format din Ion Heliade Rădulescu, maiorul Christian Tell, Ştefan Golescu, preotul Radu Şapcă şi căpitanul Nicolae Pleşoianu s-a unit cu cel format la Bucureşti, din care făceau parte fruntaşii Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti şi alţii, notează ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

La aceeaşi dată, Guvernul provizoriu al Ţării Româneşti a adoptat o serie de decrete, între acestea aflându-se şi cel prin care tricolorul albastru (la lance), galben, roşu cu deviza ''Dreptate, Frăţie'' înscrisă pe el, a fost declarat drapel naţional, potrivit ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003) şi www.mapn.ro. Pe acest tricolor, cetăţenii, dar şi soldaţii şi ofiţerii au jurat, în cadrul adunărilor publice, credinţă idealurilor revoluţionare. Caimacamul Ţării Româneşti Constantin Cantacuzino (septembrie 1848-iunie 1849) a dispus în toamna lui 1848, după ce trupele otomane au înfrânt revoluţia, interzicerea tricolorului care era văzut ca un simbol revoluţionar, potrivit lucrării ''ARGESIS Studii şi comunicări Seria Istorie XIX'' (Editura Ordessos, 2010), publicată pe www.muzeul-judetean-arges.ro.

În toamna anului 1849, noul domn regulamentar Barbu Ştirbei (iunie 1849-29 octombrie 1853 şi 5 octombrie 1854-25 iunie 1856) a reintrodus tricolorul ca drapel militar, având culorile aşezate în benzi orizontale cu roşul în partea superioară. Drapelul tricolor a fost păstrat de armata munteană şi în primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, dar cu banda superioară albastră.

Ca drapel naţional, tricolorul s-a impus în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, benzile de culoare fiind dispuse orizontal. Primul steag din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, apoi, în a doua perioadă a domniei lui Cuza, fâşia roşie a fost dispusă la partea superioară.

''Culorile Principatelor Unite'' au fost decretate ca fiind ''Albastru, Galben şi Roşu'' potrivit Art. 124 al primei Constituţii româneşti (1/13 iulie 1866) redactată pe baza principiului democratic al separării puterilor în stat.

La 23 aprilie 1867, Carol I (1866-1914) a promulgat o Lege ce privea fixarea armelor României. În materie de vexilologie (disciplină a istoriei care studiază steagurile din diferite epoci şi ţări), această lege, sub influenţa miniştrilor şi a parlamentarilor paşoptişti, a oficializat pentru totdeauna tricolorul românesc, având culorile dispuse vertical, ca însemn unic al naţiunii şi statului român. Articolele ce au consfinţit acest lucru sunt: ''Art. 6. Drapelul domnitorului, ca şi acela al armatei, va avea dispuse culorile naţionale în modul următor: Albastrul perpendicular şi alăturea cu hampa (lemnul stindardului), galbenul în mijloc, roşul la margine flotând. În mijloc vor fi armele ţărei. Art. 7. Drapelul guardei orăşăneşti va fi întocmai ca al armatei, păstrând în locul armelor ţărei însemnele oraşului respectiv şi numărul legiunei. Art. 8. Drapelul autorităţilor civile va fi ca cel al armatei, fără a purta armele ţărei în mijloc. Art. 9. Drapelul marinei de resbel va fi întocmai ca cel al armatei, cu armele ţărei în mijloc. Drapelul marinei de comerciu va fi întocmai ca acel al marinei de resbel, fără însă a purta la mijloc armele ţărei'', potrivit www.asm.md.

În secolul al XVII-lea în Ţara Românească şi Moldova drapelele erau de mai multe feluri: ''stindardul domnesc sau al ţării, steagurile ostăşeşti cu însemne religioase, documentate încă din veacul XV, ale căror culoare, inscripţii şi reprezentări picturale variau de la epocă la epocă, steagul (sangiacul) şi tuiurile dăruite de sultan, la învestirea domnilor, steagurile breslelor de slujitori (oşteni) şi cele ale unităţilor militare, steagurile dregătorilor militari, dar şi micile steaguri purtate spre vârful suliţelor de boieri (cu stemele lor) şi de trupele călări, ale căror culori erau uneori cele ale steagului unităţii din care făceau parte''.

Mai târziu, în 1834, la cererea domnilor români, sultanul Mahmud II a acceptat pavilioane comerciale şi stindarde militare. Pavilionul comercial fluvial (pe Dunăre) al Moldovei, devenit din 1836 şi pavilion maritim, era descris în actele oficiale ca ''bandiera cu marca naţională, adică cap de bou(r) cu stele, iar colorul parte roş şi parte vânăt''. Pentru Ţara Românească, pavilionul marinei militare şi drapelul oştirii terestre era unic şi reprezenta un tricolor orizontal roşu-albastru-galben, roşul ocupând o jumătate din înălţimea pânzei, iar albastrul şi galbenul doar câte o pătrime. Pavilionul comercial fluvial pentru Ţara Românească a fost o pânză galbenă, cu un canton roşu încărcat cu trei stele albe (2 şi 1) şi purtând în mijlocul flamurii, acvila cu zborul desfăcut de un albastru deschis, cruciată, încoronată şi ţinând în gheare o spadă la dextra şi un sceptru la senestra. Acesta, din 1836, ca şi în cazul Ţării Moldovei, a devenit şi pavilion comercial maritim, notează sursa amintită mai sus.

În timpul negocierilor diplomatice pentru obţinerea drapelelor, domnul Alexandru Ghica (1834-1842), în scrisoarea sa către ministrul de externe al Porţii Otomane, Reis Efendi, solicita ca sultanul să acorde un drapel ''în culorile naţionale'', calificativ reconfirmat de domn şi în cuvântarea sa din 9/21 septembrie 1834, cu ocazia ceremoniei de împărţire a stindardelor oştirii muntene. Apoi, spre sfârşitul domniei sale, ordinea culorilor s-a schimbat din roşu-albastru-galben în roşu-galben-albastru, în cazul drapelului oştirii benzile orizontale devenind egale. Aceste modificări ale drapelelor au constituit punctul de plecare în vederea acceptării tricolorului ca simbol naţional. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Cristian Anghelache, editor online: Irina Giurgiu)