Poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu (născut Eminovici), s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici.

A studiat, din 1860, la Liceul german din Cernăuţi, dar în 1863 s-a retras ca ''privatist'' (elev particular). În 1864 a fost copist la Tribunalul din Botoşani, iar din 1865 a devenit custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul, potrivit volumului biografic "Viaţa lui Mihai Eminescu" de George Călinescu (Editura pentru literatură, 1966).

După moartea lui Aron Pumnul, Eminescu a plecat în Transilvania, la Blaj şi Sibiu, unde şi-a continuat studiile liceale, apoi a ajuns la Bucureşti, urmând trupele de teatru Tardini-Vlădicescu. A devenit copist şi sufleur în trupele lui Iorgu Caragiale (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), participând la turnee în întreaga ţară, apoi a ajuns la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a fost angajat ca sufleur.

În toamna anului 1869 a plecat la Viena, unde până în 1872 a fost student la Facultatea de Filosofie, neavând dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Aici a făcut parte din societatea literar-socială ''România'' şi din cea literar-ştiinţifică ''România jună''. Tot la Viena l-a cunoscut pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept, cu care a legat o profundă prietenie.

Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia ''La mormântul lui Aron Pumnul'', pe care a semnat-o cu numele M. Eminovici. Închinată memoriei profesorului său, poezia a apărut în broşura scoasă la moartea acestuia (12/24 ianuarie 1866, la Cernăuţi), intitulată ''Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul''.

Foto: (c) CRISTIAN LUPASCU / AGERPRES FOTO

Casa memorială 'Mihai Eminescu' de la Ipoteşti, 2018

În acelaşi an a început colaborarea la revista ''Familia'', a lui Iosif Vulcan, care are meritul de a-l fi descoperit pe viitorul mare poet. Adevăratul debut în poezie a fost în 25 februarie 1866, la vârsta de 16 ani, în nr. 6/1866 (25 febr.-9 mart.) al revistei, când directorul acesteia i-a publicat prima poezie, ''De-aş avea...'', semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu (numele fiind schimbat de I. Vulcan din Eminovici în Eminescu). Începând cu 1866 şi până în primăvara anului 1883, această primă poezie a fost urmată de încă 18, printre care se află: ''O călărire în zori'', ''Din străinătate'' ,''La Bucovina'', ''Misterele nopţii'', ''Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie'', ''La Heliade'', ''La o artistă'', ''Amorul unei marmure'', ''Junii corupţi'', ''Pe lângă plopii fără soţ..'', ''Şi dacă...'', ''Din noaptea...''. După apropierea de societatea literară ''Junimea'', în care creaţiile sale au fost primite cu entuziasm, în 1870 a început să colaboreze la revista ieşeană ''Convorbiri literare'', unde a publicat mai întâi poezia ''Venere şi Madonă'' (15 aprilie 1870), poemul ''Epigonii'', povestea ''Făt Frumos din lacrimă''. A continuat în 1871, cu poeziile ''Mortua est'', ''Înger de pază'' şi ''Noaptea''.

Foto: (c) GINA STEFAN / AGERPRES FOTO

Casa cărturarului Aron Pumnul din Cernăuţi, unde a locuit Mihai Eminescu, 2017

Stabilit la Iaşi, a frecventat şedinţele junimiştilor, unde şi-a citit lucrările. Diversitatea, profunzimea şi expresia artistică a liricii eminesciene au fost remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al ''Junimii''. Tot în 1871 au mai apărut în revista societăţii poemul ''Egipetul'', nuvela ''Sărmanul Dionis'', poeziile ''Înger şi demon'' şi ''Floare albastră''.

Intrarea sa în publicistică a avut loc în 1870, tot în ''Familia'', cu articolul ''Repertoriul nostru teatral'', o examinare critică a producţiei româneşti teatrale. Îndemnat de Titu Maiorescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice pe atunci, să-şi completeze studiile, a urmat, în perioada 1872-1874, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria ştiinţei ş.a., fără a le încheia însă. Reîntors la Iaşi, a lucrat ca director al Bibliotecii Centrale (1874), ca profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui (1875-1876), perioadă în care l-a cunoscut pe Ion Creangă, cu care a legat de asemenea o mare prietenie. Tot la Iaşi a cunoscut-o şi pe Veronica Micle, care îi va rămâne alături până la sfârşitul vieţii.

Foto: (c) CRISTIAN LUPASCU / AGERPRES FOTO

Statuia lui Mihai Eminescu de la Ipoteşti, 2018

Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu a devenit importantă după ce în 1876 a fost redactor-administrativ la ''Curierul de Iaşi'', unde a devenit ziarist profesionist. A continuat colaborarea la importante reviste, ajungând la Bucureşti, unde a devenit, la sfârşitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul ''Timpul'', organul de presă al Partidului Conservator. Aici a lucrat, timp de aproape şapte ani, alături de I. Slavici şi de I.L. Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine, de analiză a vieţii politice. În 1880 a devenit redactor-şef al ziarului. În paginile acestuia a publicat peste 300 de articole referitoare la problemele vieţii contemporane. Din această perioadă datează şi marile sale creaţii, publicate tot aici: ''Scrisori'', ''Luceafărul'', ''Doina'' ş.a.

Foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES FOTO

Vernisajul expoziţiei 'Mihai Eminescu', organizată la Academia Română, 2016

Ca o recunoaştere a activităţii sale publicistice, în 1883 a fost ales membru al Societăţii Presei Române (constituită la 13 februarie), condusă de B.P. Hasdeu. În paralel, a continuat colaborarea la ''Convorbiri literare'', printre poeziile care i-au mai apărut aici numărându-se şi ''Departe sunt de tine'', ''Povestea codrului'', ''Singurătate'', ''Împărat şi proletar'' (1874), ''O rămâi'', ''Revedere'', primele patru ''Scrisori'' (1881), ''Scrisoarea V'' fiind publicată postum (1890), ''Sara pe deal'', ''La steaua'' ş.a. În 1883 apărea, în ''Almanahul Societăţii economice social-literare 'România jună' din Viena'', poemul ''Luceafărul'', reprodus apoi şi în paginile ''Convorbirilor literare'', precizează volumul "Viaţa lui Mihai Eminescu".

O primă culegere din opera poetică eminesciană şi singurul volum de poezii tipărit în timpul vieţii lui Mihai Eminescu a apărut la 21 decembrie 1883. Volumul ''Poesii'' a fost tipărit de Editura Librăriei, Socecu&Comp - Bucureşti, cu o ţinută grafică deosebită, având un portret al poetului şi o scurtă prefaţă semnată de Titu Maiorescu, cel care a îngrijit această primă ediţie a poeziilor eminesciene.

Cartea cuprinde 307 pagini, cu gravuri în capul filelor. Este singurul volum de poezii publicat în timpul vieţii marelui poet, alte două ediţii fiind publicate în 1885 şi în 1888. Cartea a fost tipărită în lipsa autorului din ţară, acesta fiind internat într-un sanatoriu în Germania. Volumul cuprinde 61 de poezii, plus trei variante la ''Mai am un singur dor''. Cele 17 poezii inedite apărute alături de unele dintre cele publicate în revistele ''Convorbiri literare'' şi în ''Familia'' sunt: ''Glossă'', ''Odă'', ''Iubind în taină...'', ''Trecut-au anii...'', ''Veneţia'', ''Se bate miezul nopţii...'', ''Cu mâne zilele-ţi adaugi'', ''Peste vârfuri'', ''Somnoroase păsărele'', ''De-or trece anii...'', ''Lasă-ţi lumea...'', ''Te duci...'', ''Din valurile vremii...'', ''Ce te legeni...'', ''La mijloc de codru...'', ''Mai am un singur dor'', ''Criticilor mei''. Editorul acestei prime culegeri de poezii ale poetului a operat şi ''retuşări'' în texte, observate de-abia la publicarea ediţiei monumentale ''Eminescu'' a lui Perpessicius (1939-1963).

Foto: (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO

Teiul lui Eminescu din Parcul Copou din Iaşi, 2018

Dintr-o scrisoare a lui Titu Maiorescu către poet, datând din primele luni ale anului 1884, aflăm că în cele şapte săptămâni de la apariţia cărţii se vânduseră 700 din cele o mie de exemplare, câte număra toată ediţia. Volumul a marcat consacrarea definitivă ca mare poet a lui Eminescu.

Mihai Eminescu a publicat şi proză: ''Sărmanul Dionis'', nuvelă fantastică, ''Cezara'', povestire erotică şi romantică, ''La aniversară'', schiţă erotică.

Grav bolnav, Mihai Eminescu a murit la 15 iunie 1889, la Bucureşti. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu, sub un tei.

''Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale'', scrie George Călinescu în volumul dedicat vieţii lui Mihai Eminescu.

La 28 octombrie 1948, Mihai Eminescu devenea membru de onoare post-mortem al Academiei Române, în semn de preţuire pentru valoroasa moştenire culturală pe care ne-a lăsat-o. În volumul ''Eminescu - cultură şi creaţie'', Zoe Dumitrescu-Buşulenga spunea: ''Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al naţiei dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale''.

Foto: (c) CRISTIAN LUPASCU / AGERPRES FOTO

Portrete ale poetului Mihai Eminescu expuse în Casa Memorială din Ipoteşti, 2014

Poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu: ''A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă...Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă''. Tot el, în poezia ''Inscripţie pe amfora LUI'', scria: ''Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei,/ Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat s-aline, din toţi, şi cel mai teafăr/ Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr''.

Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta ''omul deplin al culturii româneşti''. El adăuga: ''Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reţinute sau sistemele de filosofie posibile, e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă către tot''.

În ianuarie 2005, aniversarea a 155 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu a coincis cu apariţia, după zeci de ani de încercări şi eforturi, a primului volum al manuscriselor eminesciene, ediţie facsimilată apărută sub egida Academiei Române, volum coordonat de Eugen Simion, preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. La 15 ianuarie 2006 au fost lansate volumele II-VI din această ediţie, iar în 2008, la aniversarea a 158 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, a avut loc lansarea a încă 12 volume din seria manuscriselor facsimilate ale lui Mihai Eminescu, care se adăugau celor şapte apărute din 2005 până la acea dată.

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

Manuscrise ale poetului Mihai Eminescu aflate în patrimoniul Bibliotecii Naţionale, expuse în foaierul Ateneului Român, 2015

Cărţile au apărut într-un tiraj de 750 de exemplare, sub egida Editurii Enciclopedice, a Bibliotecii Academiei Române şi a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Un CD cu imaginea originală a manuscrisului însoţeşte fiecare volum. AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Irina Giurgiu)