A douăsprezecea ediţie a Cupei Mondiale la fotbal a fost organizată de Spania şi s-a desfăşurat între 13 iunie şi 11 iulie 1982.

În Europa, calificările au beneficiat de un format simplificat faţă de ediţiile precedente. Au existat şase grupe a câte cinci echipe, urmând ca primele două clasate din fiecare grupă să meargă la turneul final, şi o grupă a câte trei echipe, din care mergea doar prima clasată. RFG a câştigat grupa fără probleme, la fel ca URSS, Iugoslavia, Scoţia şi Polonia. Vest-germanii au adunat 8 victorii din 8 meciuri şi un golaveraj fabulos: 33-3. Italia s-a calificat de pe locul secund, fiind devansată de iugoslavi. Franţa a întâmpinat dificultăţi, pentru că a terminat grupa pe locul al doilea, la egalitate cu Irlanda, dar a câştigat la golaveraj.

Dintre toate fostele campioane mondiale, doar Uruguay a absentat, după ce a fost surclasată de Peru. În Africa, echipa Algeriei şi cea a Camerunului au câştigat grupa finală, adică a patra rundă a preliminariilor continentale, lăsând acasă Marocul şi Nigeria. Camerun a învins Marocul în ultimul meci cu 2-1, la Yaounde, în faţa a 100.000 de suporteri. În zona CONCACAF, s-au produs surprize: Honduras şi El Salvador, care au eliminat Mexicul, naţionala cu tradiţie în participările la Cupa Mondială. Noua Zeelandă a reuşit în premieră participarea la turneul final, după ce a învins la baraj selecţionata Chinei cu 2-1.

România nu a reuşit calificarea. În preliminarii, a fost repartizată în grupa europeană 4, una echilibrată, pe care a terminat-o abia pe locul al treilea, fiind surclasată de echipele Ungariei şi Angliei şi urmată în clasament de Elveţia şi Norvegia. Rezultatele partidelor disputate de România în preliminarii au fost următoarele: 1-1 şi 1-0 cu Norvegia, 2-1 şi 0-0 cu Anglia, 0-1 şi 0-0 cu Ungaria, 1-2 şi 0-0 cu Elveţia.

Prin urmare, cele 24 de participante provenite din şase confederaţii au fost: 14 din Europa (Anglia, Austria, Belgia, Cehoslovacia, Franţa, Irlanda de Nord, Italia, Iugoslavia, Polonia, RFG, Scoţia, Spania, Ungaria şi Uniunea Sovietică), patru din America de Sud (Argentina, Brailia, Chile şi Peru), două din America de Nord şi Centrală (El Salvador şi Honduras), două din Africa (Algeria şi Camerun), una din Asia (Kuweit) şi una din zona Oceania (Noua Zeelandă).

Cupa Mondială a angrenat în organizare un număr uriaş de 16 stadioane amplasate în 14 oraşe: stadioanele Santiago Bernabeu şi Vicente Calderon din Madrid, stadioanele Ramon Sanchez Pizjuan şi Benito Villamarin din Sevilla, Camp Nou din Barcelona, stadionul Luis Casanova din Valencia, stadionul Balaidos din Vigo, Riazor din La Coruna, El Molinon din Gijon, arena Carlos Tartiere din Oviedo, Nuevo Estadio din Elche, stadionul Jose Rico Perez din Alicante, San Mames din Bilbao, Jose Zorilla din Valladolid, La Romareda din Zaragoza şi La Rosaleda din Malaga.

Ultimul act al ediţiei spaniole s-a ţinut la 11 iulie, pe stadionul Santiago Bernabeu din Madrid, în prezenţa a 90.000 de spectatori. Partida dintre Italia şi Republica Federală Germania a fost arbitrată de brazilianul Arnaldo Coelho, ajutat la cele două tuşe de asistenţii Abraham Klein din Israel şi Vojtech Christov din Cehoslovacia. Pe banca tehnică, Enzo Bearzot versus Jupp Derwall. Pe teren, Rossi versus Rummenigge. Din primul 11 al italienilor au făcut parte Zoff, Bergomi, Cabrini, Collovati, Gentile, Scirea, Oriali, Tardelli, Conti, Graziani şi Rossi. De cealaltă parte, titularii trimişi pe teren de germanul Derwall au fost: Schumacher, Briegel, Breitner, Karl-Heinz Foerster, Bernd Foerster, Dremmler, Littbarski, Fischer, Rummenigge, Stielike şi Kaltz. Interesante au fost şi băncile de rezerve, pe care au luat loc, printre alţii, jucători precum Franco Baresi, Giancarlo Antognoni, Franco Causio, Alessandro Altobelli, respectiv Felix Magath şi Lothar Matthaeus.

Scorul a fost deschis târziu, în minutul 57, de atacantul numărul unu al italienilor, Paolo Rossi. Avantajul squadrei lui Bearzot s-a mărit prin golurile înscrise de Marco Tardelli (min. 69) şi Alessandro Altobelli (min. 81). Vest-germanilor nu le-a rămas decât să marcheze un gol de onoare, graţie reuşitei lui Paul Breitner, care le-a adus o slabă consolare. Scor final: 3-1.

La turneul final din 1982, s-au înscris în total 146 de goluri în cele 52 de jocuri disputate, conform https://www.fifa.com.

Câştigătorul Ghetei de Aur a fost italianul Paolo Rossi, revelaţia acelui turneu final, care a marcat de şase ori. În urma lui, s-au clasat germanul Karl-Heinz Rummenigge (cinci goluri), apoi brazilianul Zico şi polonezul Zbigniew Boniek (câte patru goluri). Tot Rossi a fost desemnat ca fiind cel mai bun jucător al turneului şi a primit distincţia Balonul de Aur de la FIFA pentru evoluţia sa la Cupa Mondială. Al doilea fotbalist al turneului a fost brazilianul Falcao, iar al treilea - Rummenigge.

În clasamentul golurilor pe echipe, a condus Franţa cu 16 reuşite, urmată de Brazilia (14 goluri), Italia, RFG şi Ungaria (câte 12 goluri). Interesant este că golurile Franţei au fost înscrise de nu mai puţin de zece jucători, stabilind un record. În 1958, la CM din Suedia, francezii reuşiseră să marcheze 23 de goluri, la care au contribuit şase fotbalişti.

Toate echipele participante au reuşit să înscrie cel puţin în gol, iar codaşele acestui top au fost selecţionatele din El Salvador şi Camerun (o singură reuşită). La capitolul goluri primite, a condus El Salvador, care a încasat 13 mingi în propria poartă în doar trei partide, urmată de Noua Zeelandă, cu 12 goluri.

La partidele Cupei Mondiale au asistat în tribune peste 2,1 milioane de spectatori, ceea ce echivalează cu o medie de circa 40.000 de persoane prezente la fiecare întâlnire. AGERPRES/(Documentare - Horia Plugaru, editor: Cristian Anghelache, editor online: Irina Giurgiu)

Sursa foto:  facebook.com/fifaworldcup