Scriitorul Ion Agârbiceanu s-a născut la 12 septembrie 1882, la Cenade, judeţul Alba.

A început şcoala, în 1889, în satul natal, apoi din 1892 a urmat la Blaj gimnaziul şi liceul, luându-şi bacalaureatul în 1900, potrivit ''Dicţionarului general al literaturii române'', apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004). În continuare a urmat cursuri universitare la Facultatea de Teologie din Budapesta (1900-1904), precum şi la Facultatea de Litere, secţia de limbi clasice, istorie şi română (1904-1905).

Încă din perioada de sfârşit a liceului trimite la ziarul ''Unirea'' din Blaj, în 1899, o poezie, apoi, şi schiţe şi poezii, semnate Alfius. Prima scriere literară semnată cu numele său apare tot în ''Unirea'' în anul 1901. Adevărata intrare în literatură şi-a făcut-o prin colaborarea la ''Luceafărul'', scos la Budapesta de Oct. C. Tăslăoanu, unde începe să publice în anul 1902. Ion Agârbiceanu avea să rămână nu numai colaboratorul constant al acestei reviste, ci şi prozatorul ei reprezentativ sub numeroase aspecte, potrivit sursei amintite. Colaborează, în această perioadă, şi la alte reviste şi ziare, precum ''Drapelul'' din Lugoj (1902-1903), ''Răvaşul'' din Cluj (1903-1904), ''Sămănătorul'' (1903).

Din ianuarie 1906 renunţă la continuarea studiilor filologice şi revine la Blaj, angajându-se ca funcţionar la Mitropolie. A fost ipodiacon, apoi diacon, după care, în acelaşi an a fost hirotonit preot (de rit unit) în comuna Bucium-Şasa din Munţii Apuseni (1906-1910). Este transferat apoi la Orlat, lângă Sibiu, unde rămâne până în 1919, cu o întrerupere pe perioada războiului. Astfel, în toamna anului 1916 s-a refugiat din Ardeal la Râmnicu Vâlcea, apoi la Iaşi, pentru ca în 1917 să se afle la Chişinău. A fost numit preot militar al Corpului de voluntari ardeleni şi bucovineni din armata română.

Colaborează la ''Viaţa românească'' (din 1906), ''Revista politică şi literară'' (Blaj), ''Lupta'' (Budapesta), ''Tribuna'' şi ''Românul'' (Arad) ş.a., continuând să publice în ''Luceafărul''. În 1906 îi apare volumul ''De la ţară'', pentru care a fost premiat, în 1907, de ASTRA. În continuare publică volumele ''În întuneric'', ''Două iubiri'' (1910), ''Schiţe şi povestiri'' (1912), ''De la sate'' (1914), precum şi romanul ''Arhanghelii'' (1914).

''Povestitor înnăscut, lui Agârbiceanu îi place vizibil să detalieze, adesea redundant şi monoton. De aici vine şi înclinarea pentru roman, accentuată în ultima perioadă a vieţii. Primul roman apare în ''Luceafărul'' (1912), cu titlul ''Povestea unei vieţi'', reluat în volum abia în 1926. Îi urmează, în acelaşi an, ''Căsnicia lui Ludovic Petrescu'', în ''Cosânzeana'', apoi ''Arhanghelii'', cel mai cunoscut dintre toate, în 1913 (şi în volum în 1914)'' (''Dicţionarul general al literaturii române'').

După înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, revine pentru scurt timp la Orlat, renunţă la la parohie şi devine membru al Partidului Naţional Român. A condus, între 1919-1927, ziarul ''Patria'', care apărea la Sibiu, apoi la Cluj. Membru al Marelui Sfat Naţional, deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului, se implică pasionat în dezbaterea modalităţilor de afirmare a specificului naţional şi, mai ales, a tradiţiei. Părăseşte Partidul Naţional Român şi se afiliază, în 1927, Partidului Poporului.

A fost ales, în 1921, preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal, iar în 1923, membru în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români. În 1912 devine membru al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), iar în 1928 este numit în conducerea acesteia.

Continuă să colaboreze la numeroase reviste şi ziare: ''Adevărul literar şi artistic'', ''Ramuri'', ''Flacăra'', ''Gândirea'', ''Transilvania'', ''Cugetul românesc'', ''Societatea de mâine'', ''Universul literar'', ''România literară'', ''Viaţa românească'' ş.a.

Tot în această perioadă îi apar volumele: ''Legea trupului (Povestea unei vieţi)'' (1926), ''Legea minţii (Povestea altei vieţi)'' (1927), ''Stana'' (1929), '''Dolor'', ''Biruinţa'' (1930), ''Răbojul lui Sf. Petre'' (1934), ''Minunea'' (1936). De asemenea, tipăreşte la Beiuş numeroase broşuri cu caracter religios, în 1930 este numit protopop al districtului, iar în 1931 este înaintat arhidiacon. În perioada octombrie 1938 - august 1940 se află la conducerea ziarului ''Tribuna''.

După dezmembrarea ţării în anul 1940, se refugiază la Sibiu, unde rămâne până în 1945, când va reveni la Cluj. În această perioadă îi apar volumele: ''Amintirile'' (1940), ''Jandarmul'', ''De vorbă cu Ilarie'' (1941), ''Domnişoara Ana'', ''În pragul vieţii'', ''Rana deschisă'' (1942), ''Vremuri şi oameni. Lume nouă'' (1943), ''Vâltoarea'' (1945), precum şi culegeri de articole pe teme religioase.

''Din sămănătorism, Agârbiceanu preia doar cadrul general, pe care îl modifică mult, trecându-l prin filtrul propriu. Chiar faţă de I. Slavici el se delimitează cu un accent personal, deschizând totodată drum lui Liviu Rebreanu'' (''Dicţionarul general al literaturii române'').

În anii '50, i-au mai apărut, între altele, volumele: ''Schiţe şi povestiri'' (1954), ''Pagini alese'' (1956), ''Din copilărie'' (1956), ''Din munţi şi din câmpii'' (1957), ''File din cartea naturii'' (1959) ş.a. Romanele ''Acasă'' şi ''Pe drumuri'' sunt interzise de cenzură.

A fost ales membru corespondent (5 iunie 1919), apoi membru titular (2 iulie 1955) al Academiei Române. A fost distins cu Premiul Naţional pentru Proză (1927), cu Ordinul Muncii (1954) şi cu Ordinul ''Steaua Republicii'' (1962), potrivit dicţionarului "Membrii Academiei Române (1866-2003)" (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Ion Agârbiceanu s-a stins din viaţă la 28 mai 1963, la Cluj. AGERPRES/ (Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Daniela Juncu)