Inaugurarea Muzeului ''Profesor Ion Cantacuzino'', Bucureşti, 20 nov. 2013

Personalităţi marcante ale medicinei şi învăţământului românesc, dr. Ion Cantacuzino şi dr. Constantin Angelescu s-au implicat deopotrivă în susţinerea cauzei naţionale româneşti, militând pentru reîntregirea ţării.

Fiul omului politic Ion C. Cantacuzino, Ion Cantacuzino (1863-1934) a făcut studii de filosofie la Sorbona (1882-1885), de ştiinţe naturale (1886-1891) şi de medicină (1887-1894) la Paris, luându-şi doctoratul în medicină în 1894. A făcut un stagiu la Institutul ''Pasteur'' din Paris (1892-1894), potrivit dicţionarului "Membrii Academiei Române (1866-2003)" (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).

În 1895 revine în Franţa şi întreprinde cercetări ştiinţifice la Institutul Pasteur (1895-1901). Revenit în ţară, ocupă catedra, atunci creată, de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1901-1934), se arată în volumul ''Guverne şi guvernanţi (1916-1938)'', autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu ( Bucureşti, 1996). În 1907 dr. Ion Cantacuzino a intrat în Partidul Naţional Liberal şi a fost numit director general al Serviciului Sanitar (1907-1910).

Pe perioada neutralităţii României (1914-1916) s-a manifestat ca fervent adept al intrării în război de partea Antantei. Mobilizat ca medic colonel, în cursul războiului de întregire este numit director general al Sănătăţii Publice civile şi militare (1917).

A desfăşurat o intensă activitate politică, militând pentru reîntregirea ţării. În iunie 1918, dr. Ion Cantacuzino a plecat la Paris, unde a activat pentru susţinerea cauzei naţionale. La 24 august/6 septembrie 1918 a avut loc o adunare a românilor aflaţi în Franţa, iar în cadrul acesteia a fost elaborată şi aprobată o moţiune semnată de 114 persoane, între care dr. Ion Cantacuzino, Vasile Lucaciu, P. Brătăşanu, Ioan Ursu, Vasile Stroescu ş.a. Documentul recomanda pe dr. Ion Cantacuzino şi pe Vasile Lucaciu pentru a discuta cu autorităţile aliate chestiunea românească ''ca să susţină în numele nostru interesele şi idealurile neamului românesc pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional'', se arată în volumul ''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920'' (Constantin I. Stan, Ed. Paideia, Bucureşti, 2010). În septembrie 1918, dr. Ion Cantacuzino, alături de Vasile Lucaciu au adresat generalului francez Franchet d'Esperey un memoriu în numele emigraţiei române din Paris, exprimându-şi satisfacţia în legătură cu victoriile aliaţilor pe câmpul de luptă şi încrederea că aceştia vor sprijini România în realizarea aspiraţiilor sale.

S-a numărat, totodată, printre membrii Consiliului Naţional al Unităţii Române, creat la Paris la 20 septembrie/3 octombrie 1918 şi al cărui preşedinte era Take Ionescu. De asemenea, a făcut parte şi din delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1919).

A făcut parte din guvernul condus de N. Iorga, ca ministru al Muncii, Sănătăţii, Ocrotirii Sociale (18 aprilie 1931-31 mai 1932), iar în 1931 a fost ales şi senator. Fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală, dr. Ion Cantacuzino a militat pentru consolidarea fundamentelor biologice ale medicinii teoretice şi practice. A fost director al Institutului de Seruri şi Vaccinuri din Bucureşti, înfiinţat în 1921 din iniţiativa sa, şi a fondat ''Revista Ştiinţelor Medicale'' (1905). A fost ales membru corespondent (24 mai 1911) apoi membru titular (30 mai 1925) al Academiei Române, potrivit dicţionarului "Membrii Academiei Române (1866-2003)".

Dr. Constantin Anngelescu (1869-1948) a absolvit Facultatea de Medicină de la Paris, unde şi-a susţinut şi doctoratul, în 1897, iar din februarie 1903 a fost profesor şi director al clinicii chirurgicale a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, potrivit volumului ''Guverne şi guvernanţi (1916-1938)'', autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu ( Bucureşti, 1996).

A fost un membru marcant al Partidului Naţional Liberal, fiind deputat (din 1901) şi senator. În perioada 4 ianuarie 1914 - 11 decembrie 1916 a fost ministru al Lucrărilor Publice. Ulterior, a fost numit ministru plenipotenţiar la Washington, funcţie pe care a îndeplinit-o între 1 octombrie 1917- 25 martie 1918.

După numirea sa ca şef al Legaţiei României la Washington, dr. C. Angelescu s-a îndreptat mai întâi spre Paris. Era adeptul strângerii rândurilor, al unirii tuturor energiilor pentru înfăptuirea întregirii naţionale, se arată în volumul ''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920''. Din Legaţia României condusă de dr. C. Angelescu mai făceau parte Nicolae Lahovary, secretar, precum şi maiorul Liviu Teiuşanu, ataşat militar. Legaţia a sosit în SUA în ianuarie 1918, iar la 15 ianuarie 1918, dr. Constantin Angelescu, ministru plenipotenţiar al României în SUA, şi-a prezentat într-o atmosferă extrem de cordială scrisorile de acreditare preşedintelui Woodrow Wilson. Cu acest prilej, dr. C. Angelescu a ţinut un discurs în care a apreciat intrarea SUA în război, precizând că astfel se va stabili ''o nouă ordine a lucrurilor, constituită pe libertatea naţiunilor şi echitate internaţională''. După sosirea sa în SUA, dr. Constantin Angelescu a informat prompt presa şi opinia publică americană despre situaţia grea în care se găsea România, singură în faţa adversarului cu mult superior numeric şi ca dotare. El a reliefat ataşamentul României faţă de idealurile Antantei, precizând că scopul luptei ţării sale era acela de a-i elibera pe românii oprimaţi şi de a înfăptui deplina unitate naţională.

''Sosit în America în primele zile din ianuarie 1918, ca cel dintâi ministru al ţării la Washington, el a reuşit să intereseze presa, personalităţile de seamă ale lumii politice şi mari cercuri de opinie publică'', scrie şi Constantin Kiriţescu în lucrarea sa ''Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919'' (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989). După pacea separată din 1918 şi venirea guvernului Marghiloman, dr. C. Angelescu e lăsat în părăsire, dar ''continuă totuşi să întreţină misiunea şi acţiunea de propagandă pe seamă proprie, instalează consuli onorifici din personalităţi de frunte ale lumii americane, care ne-au devenit prieteni devotaţi''. În cele din urmă, ''izolat şi descurajat, trebuie să pună capăt unei activităţi frumoase de aproape patru luni, în care reuşise a impune problema românească în preocupările conducătorilor politici ai SUA'', mai scrie Constantin Kiriţescu.

Într-un mesaj adresat dr. C. Angelescu la mijlocul lunii martie 1918, Departamentul de Stat al SUA arăta că guvernul american ''înţelege deplin circumstanţele care au forţat România să intre în negocieri cu Puterile Centrale''. Constantin Angelescu şi-a prezentat demisia încă înainte de semnarea actului din 24 aprilie/7 mai 1918, îndreptându-se spre Paris, se arată în volumul ''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920''.

La Paris a acţionat în favoarea intereselor naţionale şi a fost vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Unităţii Române, constituit la 20 septembrie/3 octombrie 1918. A fost, de asemenea, membru al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920).

În perioada interbelică a fost în mai multe rânduri ministru al Instrucţiunii Publice. A fost şi preşedinte al Consiliului de Miniştri, în perioada 29 decembrie 1933 - 3 ianuarie 1934. Şi-a câştigat merite deosebite în activitatea de organizare pe baze noi a învăţământului, se arată în volumul ''Guverne şi guvernanţi (1916-1938)''.

În paralel cu munca didactică, s-a consacrat şi cercetării ştiinţifice, iar rezultatele investigaţiilor sale au fost prezentate în numeroase lucrări. Ca ministru al educaţiei a avut o reală contribuţie în reorganizarea învăţământului românesc de toate gradele, indică dicţionarul "Membrii Academiei Române (1866-2003)". Ales membru de onoare al Academiei Române la 24 mai 1934, avea să fie repus în drepturi ca membru de onoare al Academiei Române la 3 iulie 1990. A mai fost, între altele, preşedinte al Academiei de Ştiinţe din România (1941-1948) şi preşedinte al Academiei de Medicină din Bucureşti (1936-1948). AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Liviu Tatu, editor online: Gabriela Badea)