Omul politic, istoricul şi scriitorul Mihail Kogălniceanu s-a născut la Iaşi, la 6 septembrie 1817, într-o veche familie moldovenească de răzeşi înstăriţi, notează volumul ''Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900'' (Ed. Academiei, 1979). Mama sa, Catinca Stavilă a fost crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza.

Şi-a început studiile în pensionul lui Victor Cuenim din Iaşi, pe care le-a continuat la Institutul Francez din Miroslava, în apropiere de Iaşi. În vara anului 1834, a fost trimis la studii în Franţa, la Luneville, împreună cu cei doi fii ai domnitorului Mihail Sturdza. Un an mai târziu, elevii români au fost mutaţi la Berlin, consulul rus de la Iaşi fiind alarmat de posibilitatea contaminării lor de ideile revoluţionare din Franţa. În mediul intelectual şi universitar berlinez, Mihail Kogălniceanu l-a cunoscut pe savantul Alexander von Humboldt şi a audiat cursuri de drept şi istorie ţinute de o serie de profesori celebri.

Preocupat fiind de istoria şi cultura naţională a început să studieze sistematic documentele, cronicile româneşti şi străine, primite din ţară sau aflate în bibliotecile apusene, ce priveau cele două provincii româneşti Moldova şi Muntenia. A publicat la Berlin, în 1837, primele studii în limbile germană şi franceză, cel mai important fiind ''Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens''. În 1841 a iniţiat cea dintâi colecţie de documente istorice, ''Arhiva românească'' , urmată de ''Letopiseţele Ţării Moldovii'' (trei volume), în care apăreau pentru prima dată cronicile lui Miron Costin şi Ion Neculce. În literatură a abordat proza de inspiraţie autobiografică (''Iluzii pierdute'', ''Un întâiu amor''), istorică (''Trii zile din istoria Moldaviei''), de observare satirică a moravurilor vremii (''Fiziologia provincialului la Iaşi'').

În 1838, se afla la Iaşi unde fusese numit locotenent-aghiotant, apoi căpitan. Aici, a desfăşurat, la început alături de Gheorghe Asachi, o intensă activitate de publicist, istoric şi îndrumător cultural şi literar. În acelaşi an a preluat de la Asachi ''Alăuta Românească'', seria nouă a suplimentului literar al ''Albinei Româneşti'' interzis după cinci numere, iar în 1840 a scos revista ''Dacia literară'', închisă după doar trei numere. A editat ''Foaia Sătească a Prinţipatului Moldaviei'' (1840-1845), înfiinţând totodată o tipografie şi o editură proprie - Cantora Daciei literare sau Cantora Foaiei săteşti. Sub această editură au fost publicate scrieri literare sau istorice semnate de autori din ambele Principate: Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Donici, Vasile Alecsandri, Gheorghe Sion ş.a.

A fost profesor la Academia Mihăileană (unde, în 1843, a rostit ''Cuvântul introductiv la Cursul de istorie naţională de la Academia Mihăileană''), conform dicţionarului ''Membrii Academiei Române'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003). Cursul a fost întrerupt în acelaşi an din ordinul conducerii Principatului, consemnează volumul ''Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900'' (Ed. Academiei, 1979).

A încercat din nou, în 1844, editarea unei reviste culturale şi literare ''Propăşirea'' cu sprijinul lui Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu. Titlul a fost suprimat fiind socotit subversiv. A fost lăsat doar subtitlul ''Foaie ştiinţifică şi literară'', revista fiind interzisă în cele din urmă. Relaţiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza au devenit tot mai încordate. În acelaşi an, aflat la Viena cu intenţia de a ajunge la Paris, a fost rechemat în ţară şi cu primul prilej a fost închis la mănăstirea Râşca. A fost eliberat obţinând permisiunea de a călători. A plecat în Franţa şi Spania (1846). La Paris s-a întâlnit cu Nicolae Bălcescu, plănuind realizarea unui dicţionar istoric.

În 1848, a luat parte la mişcarea revoluţionară din Moldova, dar în urma eşecului mişcării, s-a refugiat la Cernăuţi. Aici a redactat manifestele politice ale revoluţionarilor moldoveni: ''Dorinţele partidei naţionale în Moldova'' şi ''Proiect de Constituţie pentru Moldova''. Documentul ''Dorinţele partidei naţionale din Moldova'' a constituit expresia cea mai înaltă a cerinţelor programatice formulate în Principate: autonomia deplină a ţării, egalitatea în drepturi civile şi politice, libertatea cuvântului şi a tiparului ş.a., inclusiv Unirea Moldovei cu Ţara Românească, ''cheia boltei fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional'', spunea M. Kogălniceanu, potrivit lucrării ''Membrii Academiei Române'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).

După numirea ca domnitor a lui Grigore Alexandru Ghica, Mihail Kogălniceanu s-a întors din exil în 1849. A început o rapidă ascensiune politică, devenind unul dintre cei mai aprigi luptători pentru Unirea Principatelor. A fost unul dintre liderii Societăţii ''Unirea'', înfiinţată la 25 mai 1856, membru în Comitetul electoral al Unirii din Iaşi (februarie 1857), deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea electivă (ianuarie 1859) din Moldova. Mihail Kogălniceanu a fost cel care a prezentat, în octombrie 1857, rezoluţia adoptată de adunarea ad-hoc din Moldova, în care se arăta că ''cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării'' erau respectarea autonomiei, unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, prinţ străin ereditar ş.a. ''Om nou la legi noi'' avea să spună Mihail Kogălniceanu în discursul rostit cu prilejul alegerii ca domn, de către Adunarea electivă a Moldovei, a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859.

A fost iniţiator şi susţinător al marilor reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza în urma cărora cele două Principate au devenit un stat unitar modern. A fost prim-ministru al Moldovei (1860-1861) şi apoi al României (1863-1865), ministru ad-interim la culte în Moldova (1860-1861), ministru de interne (1863-1864, 1868-1870, 1879-1881), ministru al industriei, agriculturii şi lucrărilor publice (1864-1865) şi ministru de externe (1876, 1877-1878). A fost, de asemenea, ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar la Paris (iulie 1880-iunie 1881).

Mihail Kogălniceanu a militat, de asemenea, pentru dobândirea şi apoi pentru recunoaşterea independenţei ţării. În vara anului 1876, în calitatea sa de ministru de externe, trimite mai multe note agenţilor diplomatici români pentru a aduce la cunoştinţa Marilor Puteri revendicările românilor în contextul reizbucnirii crizei orientale. De numele său se leagă şi proclamarea independenţei de stat la 9 mai 1877. Astfel, la 9 mai 1877, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaţilor, Kogălniceanu rosteşte un discurs memorabil în care declară hotărât independenţa ţării : ''În stare de război, cu legăturile rupte - ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine-stătătoare (...) suntem o naţiune liberă şi independentă''. La încheierea războiului, în memoriul adresat Congresului internaţional de pace de la Berlin (1 iunie-1 iulie 1878), a apărat, alături de primul-ministru Ion C. Brătianu, cauza independenţei şi integrităţii României.

A fost membru titular al Societăţii Academice Române (din 16 septembrie 1868), vicepreşedinte (1886-1887) şi preşedinte al Academiei Române (28 martie 1887 - 27 martie 1890), preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române (1891). De asemenea, a fost membru al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odessa, precum şi al Societăţii Orientale din Franţa.

Mihail Kogălniceanu a murit la 20 iunie 1891, la Paris. În Iaşi există Muzeul Memorial ''Mihail Kogălniceanu'', înfiinţat în 1971, care a fost redeschis în anul 2012, după o perioadă de reamenajare. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, Irina Andreea Cristea, editor: Cristian Anghelache, editor online: Irina Giurgiu)