Jocul de oină aminteşte de o foarte veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul. A "oina" oile se traduce prin a le coborî toamna de la munte la şesul verde, într-o zonă sau localitate din apropierea unui râu, fenomen numit transhumanţă. Astfel se poate explica de unde începe adevărata istorie a acestui vechi joc românesc, potrivit ''Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România'' (vol. I, Bucureşti 2002).

Sursa citată arată că există şi ipoteza potrivit căreia oina ar fi un joc războinic, din care nu lipsesc momentele de atac şi apărare, însă după felul de aşezare a jucătorilor în teren şi a materialelor folosite (băţul şi mingea din piele, umplută cu păr de animal) ar reprezenta mai degrabă o transpunere pe plan competiţional a celor două ocupaţii, creşterea vitelor şi păstoritul. Căpitanul echipei se numea baci (mai marele peste ciobani), iar jucătorul prins la mijloc era jucător la strungă.

În ceea ce priveşte patria oinei, acest sport nu se găseşte în afara graniţelor ţării şi nici în peninsula Balcanică. Oina lipseşte cu desăvârşire din ansamblul jocurilor practicate în Imperiul Bizantin, în secolele IX-XIII, din manifestările tradiţional populare şi vocabularul slavilor, bulgarilor şi maghiarilor.

Patria oinei rămâne mai departe în vechile zone de oinare a oilor, respectiv de trecerea acestora de la munte spre şesul verde. Legat de aceasta, unele locuri, sate, râuri au căpătat denumiri legate de această activitate. Oinac este o veche comună de pe malul Dunării, în apropiere de Giurgiu. Sau, un râu cu numele de oină apare în descrierea Valahiei superioare, făcută la sfârşitul secolului al XV-lea de teologul şi cosmograful italian Giano Lorenzo di Anania. În scrierea sa, "Sistemul universal al lumii sau Cosmografia" (Veneţia, 1596), autorul face menţiunea că Valahia superioară se întinde de-a lungul Dunării până la Brăila şi la râul Prut. Un alt sat cu numele de Oineşti este semnalat în judeţul Iaşi, altul (unit cu Ulmi), în fosta regiune Bucureşti. Altele au purtat numele de Hoinari (în judeţul Brăila, Buzău, Ialomiţa etc.), vechile denumiri fiind înlocuite în timp.

Lucrarea ''Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România'' arată că o descriere anonimă olandeză a Ţării Româneşti şi Moldovei, din anul 1658, tipărită în 1687, reprezintă un document important prin pasajul: "la miazănoapte de râul Hoina şi de principatul Moldovei". În Transilvania, o altă localitate sau apă cu acest nume nu au existat, cu excepţia comunei Oina, situată la 7 km de Târgu Mureş.

Prima informaţie scrisă, despre existenţa jocului de oină, datează din anul 1763 şi este furnizată de preotul Nicolae Stoica din Haţeg, care a consemnat, pe o Cazanie de la Râmnic, anii petrecuţi la Timişoara, joaca cu copiii în curtea bisericii (lopta mică) o variantă a jocului de oină, de atunci. De asemenea, medicul mureşan Istvan Natyus descrie, în amănunt, în ''Manualul de dietetică'', tipărit în 1782, foloasele mersului pe jos, ale canotajului, exerciţiilor atletice, ale oinei, trântei etc.
 

Foto: (c) AGERPRES FOTO

În anul 1802, Consiliul profesoral al liceului din Sighetu Marmaţiei aprobă, prin proces verbal, exerciţiile permise în şcoală, printre care şi cele de oină.

La 16 octombrie 1852, domnitorul Grigore Ghica punea piatra de temelie a şcolii din Târgu Neamţ, eveniment la care participă şi isoneria şcolii (corul elevilor). Printre isonari se aflau doi şcolari, care aveau să devină mândria literaturii române: Nică al lui Ştefan a Petrei din Humuleşti (Ion Creangă) şi Vasile Conta din Ghindăoani Neamţ. Cei doi elevi au întârziat la festivitate deoarece se jucau pe toloacă cu un băţ şi o minge - jocul nostru naţional (oina). De acest eveniment ne aduc aminte Ion Creangă, în povestirea "Amintiri din copilărie", şi călugării mănăstirii Târgu Neamţ, notează ''Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România''.

În 1888, G.I. Pitiş face referire la jocul de oină în cartea intitulată "Jocuri copilăreşti", iar părintele sportului naţional de oină, Spiru Haret, care practica acest joc, editează în 1898, Primul regulament al acestui joc, publicat în Monitorul Oficial nr. 132 din 1.02.1899, an în care s-a organizat oficial şi primul campionat naţional. De altfel, primul concurs de oină s-a desfăşurat în 1893, când primăria oraşului Bucureşti a amenajat un teren special pentru oină, "La Şosea" (în prezent - Institutul Geologic Bucureşti).

18 şcoli din capitală şi din ţară au participat, în luna mai 1899, la primul concurs de oină desfăşurat la Bucureşti. Locul 1 a fost ocupat de echipa Liceului ''Nicolae Bălcescu'' din Brăila. La următoarele trei concursuri anuale au devenit campioane echipele: Şcoala Normală din Câmpulung şi, apoi, echipa Liceului ''Gh. Lazăr'' din Bucureşti. Jocul s-a răspândit în rândul tinerilor şi a fost preluat de Asociaţiile de Gimnastică (de exemplu Societatea "Tirul" din Capitală).

În 1903, Liceul ''Mihai Viteazul'' cucereşte titlul de campion pe Capitală, iar Liceul ''N. Bălcescu'' din Brăila recâştigă concursul pe ţară. Prima conferinţă a profesorilor de gimnastică din ţară, în care a fost abordată problema jocului de oină, s-a ţinut în perioada 21-24 aprilie 1904 la Liceul ''Gh. Lazăr'' din Bucureşti şi a fost prezidată de Spiru Haret, ministrul învăţământului şi cultelor.

Concursul pe ţară, în 1904, s-a organizat la Buzău, cu participarea echipelor şcolilor din Bucureşti, Buzău, Brăila, Iaşi, Craiova şi Galaţi. Elevii Liceului ''Nicolae Bălcescu'' au ieşit învingători. În 1905, concursul de oină s-a desfăşurat la Câmpulung, victoria revenind elevilor Seminarului Central din Bucureşti, iar în 1906, echipei Şcolii Normale din Câmpulung (această echipă a dominat concursurile de oină pe ţară, desfăşurate la Piteşti, Iaşi şi Galaţi între anii 1906-1909).

Este o perioadă de apogeu, jocul fiind mai puţin practicat în anii următori, locul său fiind preluat treptat de jocurile moderne, elevii fiind atraşi mai cu seamă de fotbal, atletism şi rugby.

Site-ul federaţiei de specialitate, froina.ro, aminteşte de Comisia de oină, una dintre cele 13 care compuneau Federaţia Societăţilor Sportive din România (FSSR), creată la începutul lunii decembrie 1912, cu sediul central în Bucureşti. Comisia este reorganizată în anul 1923, odată cu FSSR, forul central al mişcării sportive de după Marea Unire, mişcare care se întregea cu cea existentă în Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Practic, înfiinţarea Federaţiei Societăţilor Sportive din România (FSSR), în 1912, va sprijini apariţia cluburilor şi asociaţiilor sportive, care vor stimula practicarea acestor sporturi. Comisia de oină, din lipsă de activitate, a dispărut din componenţa FSSR, iar concursurile pe ţară nu au mai existat. Revista automobilă, din aprilie 1914, semnala lipsa de interes pentru jocul de oină.

Totuşi, în toamna anului 1917 (în timpul războiului), s-a organizat o competiţie şcolară de oină, câştigată de echipa Liceului "Matei Basarab", victorie câştigată în 1918. După război (în 1919), la Bucureşti s-a organizat un campionat şcolar, care va fi câştigat de aceeaşi echipă. Din 1920 încep campionatele naţionale: primul are loc la Târgovişte, iar în 1921, la Timişoara, campioni fiind elevii Liceului ''Spiru Haret''. Campionatul din 1922 a fost disputat şi au fost necesare patru partide, pe care le-a câştigat echipa Seminarului Nifon din Bucureşti. Concursurile generale şcolare din 1923 s-au desfăşurat la Cluj, cele din 1924, la Oradea, iar cele din 1925, la Galaţi, unde a dominat echipa Liceului ''Gh. Lazăr'', din Bucureşti.

Comisia de oină FSSR, reînfiinţată în 1923, este preocupată de răspândirea jocului de oină şi în afara mediului şcolar, în cluburile şi societăţile sportive ale vremii. Astfel, în 1924, Societatea "Turda" organizează o competiţie rezervată doar cluburilor, iar FSSR va patrona primul Campionat român de oină intercluburi, la care vor participa 22 de echipe. Campioană a fost echipa Bucureştiului. În 1925, campionatul regiunii Bucureşti va fi disputat doar de trei echipe, din care se va detaşa învingătoare echipa "Izvor Sport". În 1926, campionatul nu va avea loc: excepţie va face doar regionala Bucureşti. În schimb, tradiţia jocului de oină, păstrată în şcoală, se va manifesta prin organizarea campionatului şcolar de la Bucureşti, care va fi disputat între 14 echipe; echipa Liceului ''Gh. Şincai'' cucereşte titlul de campioană. În 1927, concursurile regionale au loc în mai multe centre de învăţământ (Iaşi, Galaţi, Piteşti şi Turnu Severin). În Capitală se înscriu 15 şcoli, iar finala, disputată la Turnu Severin, va fi câştigată de echipa Seminarului Central din Bucureşti.

Conform ''Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România'', s-a constatat interesul profesorilor de educaţie fizică din şcolile normale şi din seminarii faţă de acest joc naţional. Absolvenţii acestor unităţi şcolare vor răspândi oina în lumea satelor. În 1928 vor avea loc campionate regionale numai în Bucureşti, Craiova şi Iaşi, fără faza finală pe ţară. În acelaşi an se iniţiază o competiţie la Bolintinul din Deal, în dorinţa de a stimula practicarea jocului de oină în regiunile din jurul Bucureştiului. Deşi se va disputa anual, ea nu va avea efectul scontat. De altfel, va dispărea în 1932.

În 1932 s-a înfiinţat Federaţia Română de Oină, care va avea o existenţă efemeră. Problema reapariţiei se va pune în 1937, dar activitatea fiind slabă pentru a justifica crearea unei federaţii distincte, oina va fi anexată Federaţiei de Gimnastică. În Adunarea Generală a UFSR, din martie 1937, maiorul I. Dimăncescu, un înflăcărat animator al jocului de oină în armată, propune reînfiinţarea jocului de oină. Dar preşedintele UFSR, Grigore Plagino, a propus încadrarea oinei în Federaţia de Gimnastică, astfel că în 1942 va exista o "Federaţie de gimnastică şi Oină".

În septembrie 1940, UFSR şi cele 21 de federaţii ale sale au fost transformate în Organizarea Sportului Românesc, for central al mişcării sportive până la 7 noiembrie 1944, potrivit froina.ro. Site-ul citat menţionează, totodată, că Federaţia Română de Rugby şi Oină a fost fondată în septembrie 1940, Federaţia Română de Gimnastică şi Oină în anul 1942, iar Federaţia Română de Gimnastică şi Jocuri Naţionale, creată în februarie 1944, avea şi oina printre sporturile componente.

O dată cu înfiinţarea Organizaţiei Sportului Popular (OSP) reapare Campionatul şcolar, care va fi câştigat şi menţinut de echipa Liceului ''Gh. Lazăr'' din Bucureşti, până în anul 1949. În acest an, o hotărâre a Partidului Muncitoresc Român prevedea, într-un mod populist, valorificarea creaţiilor populare din domeniul sportiv, îndeosebi a oinei şi trântei. În consecinţă, se înfiinţează echipele de oină de la cluburile bucureştene "Dinamo" şi "CSCA".

Conform froina.ro, în structura OSP, oina nu apare ca federaţie distinctă. Abia din 26 iunie 1949 reapare ca Inspecţie (federaţie), în cadrul Comitetului de Cultură Fizică şi Sport, alături de alte patru ramuri.
 

Foto: (c) GABRIEL APETRII / AGERPRES FOTO

În 1950 s-a format Comisia Centrală de Oină, al cărei preşedinte era ministrul învăţământului din acea vreme, N. Popescu-Doreanu. Comisia s-a transformat în Federaţia Română de Oină.

Activitatea va continua apărând noi competiţii ("Cupa Satelor de oină"), iar campionatul naţional va reveni echipei de la "Dinamo", al cărui rezultat s-a repetat în 1952. Sunt organizate noi tipuri de competiţii, precum: "Cupa Păcii", "Cupa 7 noiembrie", "Cupa PCR", Spartachiade sindicale, Dinamoviade etc., Campionate Şcolare şi Universitare.
 

Foto: (c) LIVIU ŞOVA / AGERPRES FOTO

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO

În 1958 s-a modificat regulamentul de joc. La Campionatul republican din 1959 au participat aproape o mie de echipe, titlul fiind cucerit de echipa "Dinamo" Băneasa. În 1960, Campionatul republican a fost înlocuit cu "Cupa 10 ani de la reînceperea activităţii competiţionale", câştigată de echipa comunei Olteni. În anii 1961-1964, titlul de campioană naţională a revenit echipei de la Combinatul Poligrafic "Casa Scânteii". În 1964, Cupa campionilor regionali va fi cucerită de echipa "Avântul" Curcani, iar în 1965, de echipa "Biruinţa" Gherăşti. În anii 1964-1965, campionatul republican va fi dominat de "Dinamo" Bucureşti, în 1966 de "Dinamo" Băneasa. În 1967, echipa Combinatului Poligrafic "Casa Scânteii" deţinea titlul de campioană şi câştigătoare a Cupei României (performanţă care s-a repetat în anii 1968-1969).
 

Foto: (c) RADU TUŢĂ / AGERPRES FOTO

În ciuda interesului scăzut faţă de acest joc tradiţional (naţional), oina a continuat să existe şi în anii '90, federaţia de resort organizând anual Campionatul naţional, ce cuprindea două divizii (A şi B) de seniori, în etape, în zece zone geografice şi finale pe ţară. De asemenea, s-a desfăşurat un Campionat naţional pentru juniori şi elevi (categ. I şi a II-a).
 

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

Echipele care au participat la Campionatul naţional divizia "A" de seniori au fost: "Straja" şi "Siretul" (Bacău), "Victoria" (Dej), "Grănicerul" (Constanţa). AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Gabriela Badea)