Dragobetele, un zeu tânăr al Panteonului autohton, este după legendă fiul Babei Dochia, reprezentând, în opoziţie cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele era sărbătorit, în funcţie de zona etnografică, în una din zilele de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie.

Sărbătoarea are dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (24 şi 28 februarie; 1 şi 25 martie), potrivit dicţionarului "Panteonul Românesc", Ion Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, 2001.

Tot în funcţie de regiune, Dragobetele se mai numeşte "Cap de primăvară", "Sântion de primăvară", "Ioan Dragobete", "Drăgostiţele", "Năvalnicul", "Logodna sau însoţitul paserilor". Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea).

Pe plaiurile româneşti, Dragobetele, care păstrează unele atribuţii ale zeului dragostei în mitologia romană, Cupidon, este patron al dragostei şi bunei dispoziţii.

De asemenea, în tradiţia românească, Dragobetele marca începutul primăverii, data de 24 februarie nefiind întâmplător aleasă, aceasta însemnând începutul anului agricol.

Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii.

De ziua lui se crede că păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se "zburătoresc", se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor.

Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. În această zi, în satele în care se mai păstrează obiceiul se poate auzi zicala: "Dragobetele sărută fetele", notează volumul citat.

Foto: EMIL BADEA / AGERPRES FOTO

În aproape toate zonele ţării, dacă ziua era frumoasă, fetele şi feciorii se adunau în cete şi ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii.

Dragobetele mai este numit local şi Năvalnic, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care se spune că a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă). AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Adrian Dădârlat)