Prozator, dramaturg, memorialist şi gazetar, Ioan Slavici, s-a născut în comuna Şiria, judeţul Arad, la 18 ianuarie 1848, potrivit lucrării ''Dicţionar de literatură română'' (Ed. Univers, 1979). Era cel de-al doilea copil din cei cinci ai Elenei (mama sa făcea parte dintr-o familie de cărturari) şi ai lui Savu Slavici (meşter cojocar), consemnează ''Dicţionarul general al literaturii române'' (Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2007).

A învăţat la şcoala de pe lângă biserica din sat (1854-1858) şi a urmat cursurile liceului maghiar din Arad (1859-1865). S-a transferat la Liceul Piarist din Timişoara, absolvind clasele a şasea şi a şaptea. Examenele pentru următoarea clasă le-a susţinut în particular, la Arad, părinţii săi nemaivând cu ce să-i asigure continuarea studiilor, notează acelaşi dicţionar. După mari greutăţi, în august 1868 a susţinut examenul de bacalaureat la Satu Mare.

S-a înscris la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat a Universităţii din Budapesta în octombrie 1868, dar pentru că s-a îmbolnăvit şi-a întrerupt studiile. Un an mai târziu, le-a reluat la Facultatea de Drept din Viena, efectuând în acelaşi timp şi stagiul militar, potrivit volumului ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Ed. Albatros, 2002). Aici l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, între cei doi formându-se o puternică legătură de prietenie.

Ioan Slavici a început să scrie la îndemnul lui Mihai Eminescu, care l-a recomandat revistei ''Convorbiri literare''. Aici, prozatorul a publicat scrierile sale de început, care au fost în majoritate poveşti: ''Zâna Zorilor'', ''Floriţa din codru'', ''Doi feţi cu stea în frunte'' etc. Ioan Slavici a păstrat, în general, compoziţia povestirii populare, tehnica acumulării de fapte, reconstituind în amănunt episoadele şi mai ales tipologia tradiţională. Aceste povestiri au constituit, în special, un excelent exerciţiu de limbă literară. Evident, Ioan Slavici a împrumutat povestirilor publicate personalitatea sa artistică, contribuind la procesul de continuă perfecţionare a creaţiei populare.

A debutat, în martie 1871, cu comedia ''Fata de birău'', pe care a publicat-o în ''Convorbiri literare''. Au urmat piesele ''Toane sau vorbe de clacă'', ''Polipul unchiului'' şi dramele ''Gaspar Graţiani'' şi ''Bogdan Vodă'' care chiar dacă nu au o valoare deosebită, ţinând seama că multe dintre ele sunt scrise la începutul carierei scriitoriceşti, ele constituie o experienţă utilă creaţiilor majore de mai târziu.

În acelaşi an, la 8 aprilie a fost ales preşedinte al societăţii ''România Jună'' a studenţilor români din Viena şi a luat parte, în perioada 26-29 august, la serbările prilejuite de aniversarea a 400 de ani de la întemeierea mănăstirii Putna, organizate de aceeaşi societate.

Foto: (c) Lucian Tudose / AGERPRES FOTO

În 1872, s-a întors în ţară, unde a lucrat în biroul unui avocat din Arad, apoi ca arhivar la Oradea (1873). A trecut în România în 1874, stabilindu-se mai întâi la Iaşi, invitat de junimişti, apoi la Bucureşti, unde fusese numit secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, potrivit volumului ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Ed. Albatros, 2002).

În cele trei decenii în care a deţinut această funcţie, Ioan Slavici a tradus şi a îngrijit apariţia unor documente în limba germană referitoare la istoria românilor şi a publicat broşura ''Răpirea Bucovinei după documente autentice''. În aceeaşi calitate a supravegheat tipărirea, în 1878, a lucrării lui Nicolae Bălcescu, ''Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul''. Ca o recunoaştere a activităţii sale, la 22 martie 1882, scriitorul a fost ales membru corespondent al secţiei istorice a Academiei Române. În vara aceluiaşi an a întreprins o călătorie în Italia, o etapă importantă în completarea culturii sale artistice.

Timp de câteva luni, între octombrie 1875 şi aprilie 1876 a fost profesor suplinitor la Liceul ''Matei Basarab'' din Bucureşti. În septembrie 1880 a primit postul de profesor la Şcoala Normală a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român iar în 1882 a devenit profesor şi la Azilul ''Elena Doamna'' din Bucureşti. În aprilie 1890 a revenit ca director de studii şi profesor, la Azilul ''Elena Doamna'', unde a rămas până în 1894.

A fost redactor la ziarul ''Timpul'' (1877-1880), alături de Mihai Eminescu (din octombrie 1877) şi de I.L. Caragiale (din ianuarie 1878), potrivit lucrării ''Dicţionar de literatură română'' (Ed. Univers, 1979).

În decembrie 1881 i-a apărut volumul ''Novele din popor'' recenzat elogios de N. Xenopol şi Mihai Eminescu. Volumul a constituit un moment istoric în dezvoltarea prozei româneşti, cuprinzând câteva scrieri devenite clasice: ''Popa Tanda'' (scrisă în 1873, publicată abia în 1875), ''Gura Satului'' (1878), ''Budulea taichii'' (1880), ''Moara cu noroc'' (1880), ''Pădureanca'' (1884) ş.a., unele dintre ele publicate imediat şi în limba germană.

Preocupat de soarta românilor ardeleni, la iniţiativa Partidului Liberal, Ioan Slavici a înfiinţat, în aprilie 1884, la Sibiu, ziarul ''Tribuna'', primul cotidian al românilor din Transilvania. Anii de muncă asiduă s-au concretizat într-o bogată activitate publicistică. Pentru atitudinea sa de apărător al intereselor românilor din Transilvania, fiind în acelaşi timp şi secretar al Partidului Naţional Român (ales în aprilie 1884 şi în mai 1887), Ioan Slavici a fost acuzat de ''agitaţie împotriva statului'', fiindu-i intentate procese de presă (cinci la număr) soldate atât cu amenzi cât şi cu un an de închisoare, la Vaţ (1888-1889), unde a redactat prima lucrare memorialistică ''Fapta omenească''.

Foto: (c) Ioan Weisl / AGERPRES FOTO

A trecut munţii în 1890, stabilindu-se la Bucureşti (în 1892 a primit cetăţenia română), unde a înfiinţat Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, împreună cu Ioan Rusu-Şirianu (fiul surorii sale Maria), I.S. Neniţescu ş.a. A înfiinţat în anul următor ziarul ''Corespondenţa română'' (1893-1894), care milita în favoarea cauzei naţionale a românilor din Transilvania. Între 1894-1896, împreună cu George Coşbuc şi I.L. Caragiale, a scos revista ''Vatra'', unde a început publicarea în foileton a romanului ''Mara'' (apărut în volum în 1906), potrivit lucrării ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Ed. Albatros, 2002).

În 1894 a fost numit director de studii la Institutul ''Ioan Oteteleşanu'' de la Măgurele. A locuit aici cu familia, timp de paisprezece ani, până în 1908 când a fost pensionat. Ioan Slavici a fost căsătorit cu Ekaterina Szoke Magyarosy (septembrie 1875-noiembrie 1885, când s-a pronunţat hotărârea de divorţ). În martie 1886 s-a căsătorit cu profesoara Eleonora Tănăsescu. În noiembrie 1886 i s-a născut primul copil, Titu Liviu, iar cel de-al şaselea în 1897.

Între 1908-1910 a deţinut funcţia de redactor al ziarului Minerva, iar din aprilie până în iulie 1910 pe aceea de director al agenţiei de presă ''Corespondenţa română'' şi din luna mai, a fost redactor al ziarului cu acelaşi titlu. În septembrie 1910 a fost numit ''învăţător superior'' la Şcoala Evanghelică din Bucureşti, apoi a lucrat ca redactor la ''Buletinul armatei şi al marinei'' (1913), potrivit lucrării ''Dicţionarul general al literaturii române'' (Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2007).

Foto: (c) Constantin Duma / AGERPRES FOTO

Ioan Slavici, consecvent ideilor politico-sociale şi morale din tinereţe, nu a ezitat să-şi manifeste convingerile filohabsburgice, în contextul declanşării Primului Război Mondial, notează volumul amintit mai sus. Şi-a expus opiniile în periodicul ''Ziua'', pe care l-a condus între 31 iulie 1914 şi 15 august 1915. După momentul intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, în 1916, a fost arestat şi închis, fiind acuzat de propagandă antiromâneasă. În timpul ocupaţiei germane a colaborat la ''Gazeta Bucureştilor'', publicaţie de orientare progermană. În ianuarie 1919, după încheierea păcii, a fost arestat din nou, judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare. A fost eliberat la sfârşitul anului din închisoarea Văcăreşti.

A scris până în ultima clipă, publicând volumele de memorialistică ''Închisorile mele'' (1921), ''Amintiri'' (1924) şi romanele ''Din bătrâni'' (1902), ''Mara'' (1906), ''Corbei'' (publicat în 1906-1907 în ''Tribuna''), ''Din două lumi'' (1921), ''Cel din urmă armaş'' (1923), ''Din păcat în păcat'' (1924, publicat în foiletonul revistei ''Adevărul literar şi artistic''). A lucrat şi la alte pagini memorialistice, intitulate ''Lumea prin care am trecut'', lucrare care a apărut postum, în 1930. În volumul ''Amintiri'' scriitorul a evocat figurile lui Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, George Coşbuc. Totodată, Ioan Slavici a tradus, într-o limbă corectă, povestiri de Theodor Storm, Jokai Mor, Bret Harte, N.V. Gogol, Bozena Nemcova ş.a.

I-a fost conferită medalia ''Bene merenti'' (septembrie 1881). În 1903 a primit Premiul ''Ion Heliade-Rădulescu'' al Academiei Române pentru romanul ''Din bătrâni'' (1902), potrivit volumului ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Ed. Albatros, 2002).

Excelent analist al stărilor sufleteşti şi creator al unei tipologii viguroase, convingătoare, Ioan Slavici este primul mare prozator provenit din Transilvania, a cărui influenţă a traversat spaţiul ardelenesc, ajungând în întreaga ţară.

Marele scriitor a murit la 17 august 1925, la Crucea de Jos, oraşul Panciu, judeţul Vrancea. A fost înmormântat, potrivit dorinţei sale testamentare, la schitul Brazi, reînhumat ulterior în cimitirul din oraşul Panciu. AGERPRES/ (Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru, editor online: Daniela Juncu)