'Literatura ne oferă moduri de a înțelege lumea pe care nici statisticile, nici algoritmii nu le pot înlocui', crede Alex Ciorogar. În opinia sa, autorul trebuie înțeles diferit într-o epocă marcată de globalizare, inteligență artificială și noi forme de colaborare.

Într-un interviu acordat AGERPRES, doctorul în literatură comparată și lectorul Departamentului de Studii Scandinave și Anglofone al Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca vorbește despre transformările conceptului de autor în epoca inteligenței artificiale și a globalizării digitale, despre rolul literaturii și al universității astăzi, dar și despre provocările editurilor independente.

Discuția pornește de la volumul său 'Ascensiunea autorului în epoca globalizării digitale', apărut în 2025 la Presa Universitară Clujeană.

AGERPRES: V-ați dedicat teza de doctorat și apoi o carte conceptului de autor. De ce tocmai autorul? Cum a început această preocupare?
Alex Ciorogar: Povestea a început aproximativ în 2009, când am descoperit cu adevărat teoria literară, estetica și filosofia artei. Ca student la Facultatea de Litere din Cluj, la specializarea Engleză-Română, pe care am absolvit-o în 2011, aceste cursuri s-au dovedit fascinante pentru mine și am considerat, totodată, că sunt esențiale pentru studiul serios al literaturii. Am început să citesc cât mai multă critică, eseistică și teorie literară contemporană, mai ales că, până nu demult, această sferă se limita, dincolo de câteva excepții, la ceea ce se scria și se publica în spațiul francofon.

Mai mult, dincolo de discuția despre translaterea acesteia peste ocean, în special în SUA, teoria literară a fost prezentată ca un fenomen oarecum izolat și, mai important, ca unul care s-ar fi încheiat cândva după 1989. Se considera că se încheiase în sensul în care teoria nu mai era, în primul rând, o modă, dar și pentru că începeau să apară alte studii, de natură istorică, în aceeași perioadă.

Evident că lucrurile nu stau deloc așa. Însă, în încercarea mea de a cartografia toate direcțiile majore din cercetarea literară actuală, am realizat că această muncă nu avea o miză reală, motiv pentru care mi-am îndreptat atenția spre ceea ce constituia nucleul dezbaterilor din a doua jumătate a secolului trecut. Mi-am delimitat astfel aria de cercetare. Și cred că nu mai este niciun secret că majoritatea metodologiilor din Epoca de Aur a Teoriei Literare (între 1960 și 1980) aveau acest interes comun, și anume demitizarea conceptului de subiect (uman). Astfel încât, privite din această perspectivă, 'moartea autorului', decretată în primul rând de Roland Barthes pentru a marca, între altele, trecerea de la modernitate la postmodernitate, nu fusese decât un corolar al acestor poziții antiumaniste radicale.

Așa că mi-am propus să urmăresc evoluția teoriei literare prin prisma conceptului de autor, să văd cum au decurs lucrurile. Să înțeleg de ce, după mai bine de 60 de ani, continuăm să vorbim despre moartea și întoarcerea autorului. Să înțeleg de unde venea acest blocaj metaforic din vocabularul criticii literare și să modific, chiar și puțin, limbajul critic pe care îl folosim atunci când vorbim despre auctorialitate, intenție și creativitate.

AGERPRES: Care a fost concluzia, a dispărut sau nu, vreodată, cu adevărat autorul?
Alex Ciorogar: Cred că a fost necesară o asemenea dinamitare a ideii de geniu solitar (impusă și formalizată în perioada romantică), dar ea nu a însemnat și nu a schimbat prea mult, în mod concret, practica de zi cu zi a criticii literare. Câmpul literar, în ansamblul lui, și piața de carte au continuat să funcționeze nestingherite: istoriile literare, recenziile, premiile, muzeele, interviurile, canoanele (lista nu se încheie aici) se bazează în continuare pe această unitate centrală, care este autorul sau autoarea. La fel se întâmplă și cu monografiile dedicate unui singur autor.

Aș mai adăuga că au existat și excepții. Mă refer, evident, la Jacques Lacan, care nu a abandonat niciodată ideea de subiect. Cred că nici nu este de mirare faptul că, în antologiile dedicate conceptului de autor (doar trei la număr, dar în trei limbi diferite: engleză, franceză și germană), nu apare niciun text semnat de Lacan. Se observă, așadar, o linie de continuitate între Lacan, Alain Badiou și Slavoj Zizek sau, dacă vreți, o genealogie aproape neîntreruptă a încercărilor de înțelegere a subiectului, chiar și într-o epocă aflată dincolo de postmodernitate.

Pe de altă parte, niciunul dintre cei care au scris despre noțiunea de auctorialitate nu s-a întors și spre Lacan. Intervențiile lui au fost, de regulă, cabotin-proteice sau performative, adesea improvizate. Așa că, într-un fel, aș putea spune că autorul, creatorul, a supraviețuit totuși în lucrările acestor gânditori, chiar și în mijlocul deconstrucției.

AGERPRES: Cartea urmărește evoluția conceptului de autor în ceea ce numiți 'epoca globalizării digitale'. Cum schimbă această nouă realitate felul în care privim autorul?
Alex Ciorogar: Într-adevăr, am început să-mi pun întrebarea dacă nu cumva acest reflex de a gândi auctorialitatea ca o extensie a noțiunii de subiect nu este, totuși, învechit sau pur și simplu eronat. Cercetarea din domeniu pleacă aproape întotdeauna de la această ipoteză, și anume că autorul nu este decât o formă particulară a subiectului. Or, mi se pare că, într-o epocă digitală, acest nod gordian ar trebui tăiat odată pentru totdeauna, fiindcă acest gest ne-ar permite să vedem mai clar faptul că auctorialitatea a fost mereu un spectru care glisează pe o scară a multiplicității, de la cele mai simple forme de colaborare la cele mai complexe asamblaje, umane și, deopotrivă, non-umane.

Și nu cred că funcția de autor, despre care vorbea Michel Foucault în 'Ce este un autor?' (1969), reprezintă o soluție cu adevărat satisfăcătoare în acest context, pentru că, deși susținea că omul a murit, Foucault credea, în același timp, că funcția de autor ar putea fi preluată, în cele din urmă, de un alt agent aflat, grație tehnologiilor sinelui, într-un nou proces de subiectivare. Dar este destul de limpede că inteligența artificială ar putea prelua cu ușurință această funcție fără să fie, cu adevărat, un subiect în sensul clasic al cuvântului. Ca atare, aș spune că autorul nici nu a murit, nici nu s-a întors vreodată. Pentru simplul fapt că nu a existat niciodată.

Am vaga senzație că teoria inspirației magnetice a lui Platon și alte explicații idealiste de acest fel au fost mult mai precise decât cele formulate în secolul al XIX-lea. Au existat dintotdeauna dezbateri despre ce ar trebui să fie un autor și ce roluri ar trebui să joace, dar toate aceste discuții nu au fost decât forme de instrumentare a puterii în spațiul cultural, adică o serie de pretexte, de natură epistemologică, dacă vreți, menite să ne distragă atenția de la modul în care operează, în fapt, autoritatea în cadrul acestui sistem.

Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care m-a interesat și mă interesează în continuare ideea de autor. A fost, nu în ultimul rând, o investigație personală, poate chiar intimă. Am scris mult timp cronică literară și recenzii despre cărțile altor autori. Însă nu am problematizat niciodată, în mod explicit și asumat, ce înseamnă să fii autor de critică literară, chiar dacă aveam, bineînțeles, anumite principii și valori după care mă ghidam în această practică. Odată cu scrierea acestei cărți, am realizat că fiecare propoziție pe care o citeam sau o scriam devenea, în cele din urmă, o meditație despre modul în care îmi asum eu însumi funcția de autor în procesul scrierii acestui studiu despre ce înseamnă să fii autor. De aici vine, aproape involuntar, și stilul sau modelul rizomatic despre care s-a vorbit deja.

AGERPRES: Vă amintiți cu ce capitol ați început să scrieți cartea? Ce v-a interesat atunci în mod special?
Alex Ciorogar: Mulțumesc, în primul rând. Nu sunt sigur, dar cred că cel mai 'vechi' capitol din carte este cel despre întoarcerile biografismului în critica literară actuală. Este un fenomen interesant, pentru că vine în siajul exploziei autoficțiunii.

Cu atât mai interesant este că autoficțiunea și autoteoria - două tipuri de scriere aflate la granița dintre autobiografie și ficțiune, respectiv dintre autobiografie și teorie, în care autorul sau autoarea pornește de la propria viață, dar își permite să modifice, să imagineze ori să completeze anumite evenimente - au devenit astăzi două genuri foarte apreciate, mai ales în spațiul anglofon, chiar dacă, în Franța, autoficțiunea, definită pentru prima dată în 1977 de Serge Doubrovsky, a fost un fenomen contemporan 'morții autorului'.

În autoteorie, autorul vorbește despre propria viață, dar o folosește pentru a discuta idei mai largi despre societate, identitate, gen, politică, memorie sau cultură, astfel încât experiența personală devine un punct de plecare pentru analiză.

AGERPRES: Care este dominanta astăzi în ceea ce privește relația dintre autor, text și cititor?
Alex Ciorogar: Aș începe prin a spune că s-ar putea scrie cărți similare și despre ce mai înseamnă astăzi un text, la fel cum s-ar putea demara proiecte de cercetare în jurul conceptului de cititor. Toate cele trei componente - autor, text, cititor - sunt în egală măsură fascinante și (aproape) imposibil de definit ca atare.

Îmi pot imagina un volum similar care să exploreze noțiunea de text, așa cum începuse acesta să fie redefinit, să zicem, prin intermediul Juliei Kristeva ca intertextualitate, mergând înapoi până la Mihail Bahtin, trecând prin noțiunea de hipertext până la definițiile actuale ale acestuia în epoca inteligenței artificiale. Așa cum, în egală măsură, îmi pot închipui un volum care să investigheze ideea de cititor: de la estetica receptării (școala de la Konstanz) sau așa-numita 'reader-response theory' (Stanley Fish, Norman Holland, Louise Rosenblatt) până la deja faimoasa lectură de la distanță ('distant reading'), legată de numele lui Franco Moretti, sau alte forme de lectură dintre cele mai recente: reparativă, de suprafață, post-critică.

Chiar dacă aceste filiații ar putea fi studiate separat, rămâne de domeniul evidenței faptul că ele trebuie privite mereu ca niște elemente interdependente ale unui ecosistem cultural, care este, la rândul lui, parte integrantă a unor sisteme mai largi.

Cred că dominanta culturală actuală în ceea ce privește relația dintre cele trei instanțe se referă tocmai la natura distributivă a acestora. Autorul este un ecosistem. Aceasta ar fi prima teză. A doua teză ar fi că fizionomia acestui ecosistem este acum diferită față de cum arăta atât la mijlocul anilor șaizeci ('moartea autorului'), cât și la începutul anilor nouăzeci ('întoarcerea autorului').

Eu am descris această fizionomie actuală a ecosistemului auctorial prin alegoria ascensiunii. Am făcut-o pentru a susține, pe de o parte, o continuitate logică a narațiunii auctoriale: autorul modern s-a născut (în secolul al XVII-lea, odată cu apariția primului câmp literar și a instituțiilor culturale), a fost transfigurat în ipostaza de geniu în epoca romantică (secolul al XIX-lea), a murit (odată cu Barthes) și a înviat (mai ales prin Sean Burke) în secolul trecut. Se vede, deci, destul de limpede că autorul a avut un parcurs mai mult sau mai puțin cristic. Or, ultima etapă a acestui traseu rămâne, bineînțeles, înălțarea. De aici și metafora sau alegoria ascensiunii autorului, fără ca acest lexicon să aibă vreo însemnătate religioasă ori spirituală.

Pe de altă parte, am făcut-o și pentru că foarte multe aspecte de dată recentă ar putea fi gândite prin intermediul unor vectori ascensionali: apariția studiilor de celebritate literară, formularea noțiunii de autor mondial, practicile digitale colaborative, care sunt în același timp anonime și mediate tehnologic prin cloud. Și exemplele ar putea continua.

AGERPRES: Dincolo de metaforă, cum ar trebui să înțelegem, în termenii teoriei literare, această 'ascensiune' a autorului?
Alex Ciorogar: Ca să înțelegem ce înseamnă această alegorie a ascensiunii pentru problematica autorului, ar trebui să ne amintim, mai întâi, ce au însemnat moartea și întoarcerea autorului. Pentru a simplifica lucrurile, aș spune că moartea autorului poate fi redusă la două aspecte: unul metodologic, potrivit căruia moartea autorului însemna legitimarea anumitor practici de lectură de inspirație structuralistă, respectiv poststructuralistă; celălalt, de natură instituțională. Barthes a recunoscut, după o vreme, că exagerările din faimosul său eseu reprezentaseră o încercare de a înlocui vechii sorbonarzi cu tânăra generație din care făcea și el parte. O predare violentă de ștafetă, dacă pot spune așa.

Întoarcerea autorului, în schimb, a însemnat o critică la adresa deconstrucției subiectului creator și, totodată, diversificarea și democratizarea studiilor literare pe baze postcoloniale, feministe, de gen etc. Și așa ajungem, în final, la ascensiunea autorului, care înseamnă, în primul rând, depășirea acestor două etape, dar și integrarea lor. Ascensiunea autorului mai înseamnă să recunoaștem că autorul este mereu un autor-lume, în aceeași măsură în care trebuie să recunoaștem că este întotdeauna și un autor mondial, indiferent de spațiul din care provine.

Mai înseamnă și că autorul funcționează nu doar pe coordonate mondiale, globale sau internaționale, ci și pe cele rețelare și digitale. Ascensiunea autorului înseamnă actualizarea noțiunii de producție literară în contextul sistemului capitalist contemporan.

Înseamnă, de asemenea, că orice studiu auctorial actual necesită o metodologie aparte, una care să fie simultan postumană, ecologică, decolonială, intersecțională, tehnologică și materialistă. Autorul sau autoarea reprezintă astăzi o entitate colaborativă, un dispozitiv, un asamblaj. De fapt, pariul meu este că așa a fost dintotdeauna, doar că ideologia romantic-liberală nu mai are astăzi forța necesară pentru a înlătura contradicțiile inerente ale acestui fenomen și a le dilua într-o unitate salvatoare, de factură sintetică.

AGERPRES: Privind în urmă, a fost o temă prea ambițioasă? Ați acoperit aproape șaptezeci de ani de discursuri teoretice, fără a mai pune la socoteală întregul context necesar.
Alex Ciorogar: Cu siguranță a fost o temă mult prea ambițioasă. Să vorbești despre autor înseamnă să vorbești despre individualitate, originalitate, creativitate și subiectivitate. Sunt teme inepuizabile. Însă cred că tocmai faptul că m-am restrâns, ca să zic așa, la cei șaptezeci de ani de discursuri teoretice m-a ajutat să mă încadrez, totuși, în anumite limite de timp și spațiu. Chiar și așa, am simțit că ar mai fi multe lucruri de spus. Și asta fără să fi intrat în anumite studii de caz.

AGERPRES: La începutul interviului vorbeați despre o criză a teoriei literare. În ce constă ea astăzi?
Alex Ciorogar: La sfârșitul anilor '90 și începutul anilor 2000 a existat o întreagă tradiție, un gen metaliterar, i-aș spune, care vorbea tocmai despre moartea teoriei, moartea literaturii comparate. Toate aceste 'morți' urmăreau, în fond, aceeași logică a morții lui Dumnezeu, urmată apoi de moartea omului și, așa cum am văzut, de moartea autorului.

Dar o moarte înseamnă și un nou început. Sau o depășire. Mai recent, însă, s-a vorbit despre criza studiilor literare și, în sens mai larg, despre criza științelor umaniste. Și aici era vorba, în primul rând, despre birocratizarea academiei și a universităților, dar și despre subsumarea rezultatelor cercetării științifice logicii neoliberalismului. Aceste procese nu s-au încheiat, bineînțeles, ci doar s-au acutizat.

Cu alte cuvinte, criza teoretică, dacă vreți, este una care își caută motivele pentru a pretinde că mai are astăzi autoritate.

Or, legitimitatea studiilor literare sau justificarea existenței lor ține astăzi mai puțin de 'adevărurile' științifice, filozofice și culturale pe care le-ar putea produce cercetarea în domeniu și mai mult de profitul pe care asemenea rezultate l-ar putea genera, în viitor, pentru cei care finanțează astfel de demersuri, fie că este vorba despre instituții ale statului sau despre entități private.

AGERPRES: Ați coordonat, în 2019, antologia 'Postumanismul azi'. Între timp, lumea a trecut prin pandemie, războiul din Ucraina, agravarea conflictelor din Orientul Mijlociu și o nouă perioadă de incertitudine economică. A rămas postumanismul o temă la fel de actuală sau accentul s-a mutat spre alte preocupări?
Alex Ciorogar: Mi se pare că este o temă la fel de importantă. Este însă o temă care a evoluat foarte rapid, cu atât mai mult cu cât are acum alte coordonate. Inteligența artificială rămâne, cu toate acestea, unul dintre subiectele centrale, chiar fondatoare, ale studiilor postumane.

Și ar mai fi o nuanță: chiar și atunci când am editat acest volum, tematica postumană nu mai era una nouă la nivel internațional. A fost, mai degrabă, o încercare de actualizare a discursului critic autohton.

AGERPRES: În 2018 ați coordonat, împreună cu Alex Cistelecan, antologia 'Ce mai rămâne din Mai '68?'. Credeți că răspunsurile participanților la acea amplă anchetă ar fi astăzi diferite?
Alex Ciorogar: Da, îmi permit și aici să fiu optimist, cu ghilimelele de rigoare. Răspunsurile ar fi, cu siguranță, diferite, mai ales că ascensiunea extremismelor este strâns legată de logica internă a unor mișcări revoluționare de acest tip.

AGERPRES: Ați lucrat pe tema auctorialității împreună cu profesorul și teoreticianul britanic Stephen Shapiro. Cum a fost această experiență de cercetare?
Alex Ciorogar: L-am cunoscut pe Stephen Shapiro datorită unei burse de care am beneficiat. Universitatea din Warwick (Marea Britanie) oferă o serie de granturi de cercetare prin intermediul Institutului de Studii Avansate (IAS). Bursa 'Fernandes' mi-a oferit posibilitatea să lucrez alături de Stephen Shapiro timp de aproximativ șase luni. M-am bucurat foarte mult de această experiență și de timpul petrecut în campus. Am participat la cursuri și am avut acces, bineînțeles, la bibliotecă. De asemenea, am participat la cursuri de formare săptămânale și am susținut o conferință acolo.

Stephen Shapiro este cunoscut la nivel internațional pentru că face parte din Warwick Research Collective (WReC), Colectivul de cercetare de la Warwick. Acest colectiv a publicat o carte esențială pentru studiile contemporane de literatură comparată, scrisă din perspectiva analizei sistemelor-lume și prin prisma conceptului de 'dezvoltare combinată și inegală', așa cum se manifestă acesta în cadrul sistemului capitalist modern.

AGERPRES: Trăim într-o societate tot mai polarizată. Cât de polarizată este lumea academică?
Alex Ciorogar: Lumea academică este la fel de polarizată ca societatea din afara ei. Funcționează după un principiu mimetic. Nu știu dacă este rău sau bine; cred că este oarecum predictibil și că, de fapt, așa a fost dintotdeauna. Lumea academică este simultan conservatoare și progresistă.

AGERPRES: Ați participat la numeroase conferințe internaționale. Credeți că România este astăzi mai bine conectată la cercetarea internațională din domeniul științelor umaniste decât era în urmă cu zece ani?
Alex Ciorogar: Da, cu siguranță. Există mai multe instrumente care să îți faciliteze această mobilitate și se vede imediat în tot soiul de rezultate: burse, granturi, proiecte de cercetare câștigate, publicații, apariții academice și editoriale. Avem, totuși, încă noroc cu faptul că există acele baze de date 'neoficiale' prin care avem acces la articole și cărți care altfel nu ar ajunge la noi la fel de ușor sau la fel de repede.

AGERPRES: Cum i-ați descrie pe studenții de astăzi?
Alex Ciorogar: Studenții de astăzi sunt, în general, foarte diverși. Cel puțin cei de la Litere. Cum sugeram deja, ei intră în universitate cu un acces la informație fără precedent. Dar mi se pare, totodată, că tind să privească învățarea mai puțin ca pe o formă de acumulare a cunoștințelor și mai mult ca pe dobândirea unor competențe.

În același timp, ei trăiesc în contextul pe care l-ați descris mai devreme, unul marcat de incertitudine economică și geopolitică, presiune profesională, dezastre ecologice și o expunere constantă la fluxuri informaționale. Acest lucru îi face adesea anxioși. Cred că se întreabă mereu: 'La ce îmi folosește asta?'.

Mulți studenți apreciază autenticitatea și dialogul. Autoritatea profesorului nu mai este acceptată automat, ci este negociată. Răspund mai bine atunci când predarea este interactivă. Pe de altă parte, observ și dificultăți în menținerea atenției și în gestionarea unor volume mari de text, precum și a timpului, în general. Totul se petrece într-un ritm mult mai accelerat. Studenții sunt mai atenți și, poate, mai informați atunci când vine vorba despre sănătatea mintală, echilibrul dintre viața personală și muncă, identitate sau incluziune socială.

Mi se pare că, pentru mulți dintre ei, universitatea nu mai este doar un loc de formare profesională sau intelectuală, ci și un spațiu în care caută sens, comunitate și validare. Poate și pentru că cresc și se dezvoltă într-o lume în care schimbarea radicală a devenit, într-un fel, norma.

AGERPRES: Sunteți directorul revistei Echinox, revista de cultură a studenților de la Universitatea Babeș-Bolyai. Mai sunt studenții interesați să scrie cronică literară?
Alex Ciorogar: Așa și așa. Studenții interesați să scrie cronică literară sunt, de regulă, cei din anul I sau al II-lea. Lumea lor încă nu a fost pe deplin dezvrăjită. Am observat însă și că, după o perioadă îndelungată de studii de masterat sau doctorale, unii dintre ei tind să se întoarcă la acest tip de scris, care este mai liber și, poate, mai plăcut.

AGERPRES: Sunteți fondatorul editurii OMG Publishing, unde ați publicat în special volume de poezie. Ce șanse mai au editurile mici să reziste în actualul context economic?
Alex Ciorogar: Cred că sunt foarte mici. Dar sper să nu dispară complet. Întregul sistem se află într-o criză și nu există o susținere reală și sistematică din partea statului. În orice caz, sunt convins că ne vom adapta.

AGERPRES: Din perspectiva editorului, cât de important este ca autorul să se implice în promovarea propriei cărți?
Alex Ciorogar: Da, dar spun asta mai degrabă din experiență. Am observat că autorii care se implică în promovarea cărților lor sunt mai vizibili și au mai mult succes. Nu cred că este neapărat o datorie. Este mai degrabă o ipostază, o postură sau un rol pe care și-l pot asuma. Dar nu este obligatoriu. Câteodată, tocmai tăcerea sau izolarea reprezintă cel mai bun instrument de marketing. În general, însă, aș spune că succesul unei cărți depinde, în bună măsură, de implicarea autorului în promovarea ei, inclusiv prin prezența în mediul online și pe rețelele sociale.

AGERPRES: Este vizibilitatea o condiție a succesului literar? Se poate ajunge la succes și pe alte căi?
Alex Ciorogar: Vizibilitatea este o condiție a succesului literar, dar nu garantează calitatea unei opere. Vizibilitatea înseamnă rețea. Înseamnă promovare. Înseamnă networking. Ea ține de cele două componente ale câmpului literar (sau cultural, în general): capitalul social și capitalul simbolic. Primul se măsoară, cum spuneam, prin sociabilitatea autorului în cauză. Cel de-al doilea ține de premiile, recenziile, traducerile și publicațiile pe care le are. Eu cred că aici nu există scurtături. Este foarte probabil să existe foarte mulți scriitori de care nu am auzit tocmai pentru că nu au vizibilitate.

AGERPRES: Și, la final, o întrebare-capcană: La ce mai este bună literatura astăzi?
Alex Ciorogar: Literatura ne oferă moduri de a înțelege lumea și experiența umană pe care nici statisticile, nici algoritmii, nici discursurile publice nu le pot înlocui. Ne ajută să înțelegem cum este trăită o situație, o experiență.

Astăzi totul este despre viteză. Există prea mult text sau prea mult limbaj pe care nu îl citește nimeni. Prea multă informație. Prea multe opinii. Prea multe imagini.

Literatura poate simplifica această supraproducție și o poate face din nou inteligibilă. Un poem ne obligă să tolerăm ambiguitatea și să acceptăm că unele întrebări importante nu au răspunsuri definitive: moartea, iubirea, prietenia sau cunoașterea. Literatura are astăzi o nouă funcție: aș spune că, în epoca inteligenței artificiale, suntem obligați să ne întrebăm din nou, pe urmele lui Beckett, ce importanță are cine vorbește, din ce poziție și cu ce scop. Sper că nu am reluat prea multe clișee. Mulțumesc pentru dialog!

Alex Ciorogar este lector la Departamentul de Studii Scandinave și Anglofone al Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, director al revistei Echinox și fondator al editurii OMG. În 2025 a publicat volumul 'Ascensiunea autorului în epoca globalizării digitale' (Presa Universitară Clujeană), distins cu premiul de 'Excelență în Cercetare Științifică' (Facultatea de Litere, UBB, 2026), premiul 'Eugen Simion' al Muzeului Național al Literaturii Române (2026), premiul pentru debut al Festivalului Internațional de Literatură FILSTREET (Pitești, 2026), premiul 'Marian Papahagi' pentru debut în critică literară, acordat de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România (2026), și premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată din România (ALGCR) pentru debut în critică literară (2026).AGERPRES (RO - autor: Cristina Zaharia, editor: Mariana Ionescu, editor online: Irina Giurgiu)