Veniți pe Dunăre din diverse regiuni ale Germaniei, imediat după eliberarea Banatului de sub ocupația otomană de către prințul Eugeniu de Savoya, în 1716, șvabii bănățeni, desprinși din grupul mai larg al șvabilor dunăreni, au găsit aici doar pământ, nicidecum acel El Dorado promis la plecare.

Potrivit unei legende locale, șvabii bănățeni au sosit aici în trei valuri: prima generație a cunoscut moartea (der Tod), pentru că ciuma a afectat întreaga regiune, a doua generație a cunoscut nevoile (die Not), întrucât pământul trebuia făcut să rodească și doar a treia generație a avut pâinea (das Brot).

Majoritatea coloniștilor erau îmbarcați în orașul șvab Ulm, de unde erau transportați cu așa zisele 'Ulmerschafteln' (ambarcațiuni din lemn) pe Dunăre până la Budapesta sau Belgrad, de unde plecau pe jos sau în căruțe spre noua lor patrie, după ce și-au părăsit definitiv locurile natale din diverse motive: iobăgie, munci obligatorii neplătite, stare de război, sărăcie, atacuri tâlhărești în zonele de graniță și altele.

Cei dintâi coloniști din Imperiul Habsburgic, șvabii dunăreni au adus cu ei în Banat limba, cultura și tradițiile lor, o pată de culoare la răscrucea marilor imperii.

Helen Alba, redactor la Banater Zeitung (BZ) și realizator al paginii în dialectul șvăbesc 'Pipatsch', care are strămoși din Lorena, a declarat, pentru AGERPRES, că aceștia au adus cu ei ordinea, hărnicia, obiceiurile, dar nu și portul tradițional, care este o explozie de culoare la diferite sărbători, cum sunt, în acest weekend, Zilele Culturale ale Germanilor din Banat, desfășurate la Timișoara.

Ca să îmbraci o șvăboaică în costum popular trebuie ca acele veșminte să fie lucrare cu mult dichis, pentru că fustele sunt apretate și plisate cu apă și zahăr.

'Porturile s-au stabilit după diferite criterii, după modele pe care femeile sau domnișoarele le-au găsit a fi frumoase, cu culori diferite. Astfel, porturile diferă din sat în sat, din comună în comună, sunt altfel în Banatul de câmpie decât în Banatul premontan. Banatul montan este cu totul altceva, pentru că strămoșii lor au venit din Austria. Cea mai mare sărbătoare a noastră este Kirchweih (hramul unei biserici). În Banatul de șes, portul popular a fost purtat numai de fetele nemăritate și se compune din cinci jupoane albe care sunt numai apretate. Al șaselea jupon, deasupra, este din mătase albă, tot apretată, dar se plisează, după ce a fost puțin udat cu apă în care a fost dizolvat zahăr și apoi și cu ajutorul unor bețișoare de grosimea unui deget mic s-au făcut pliseurile. Cămașa albă are mâneci până la jumătatea mâinii, care sunt și ele plisate tot cu bețișoare de lemn. Peste cămașă albă, fetele poartă un laibăr, o vestuță neagră care este în față legată în cruce cu panglică de culoare roz. Peste cele șase fuste se poartă un șorț negru din material care poate fi mătase sau stofă, dar are modele care trebuie cusute tot cu ață neagră. Peste umeri vine acel batic sau un batic cu franjuri cusute de mână. Acest batic este iarăși de culoarea roz. În mână poartă o batistă albă care are diferite modele', descrie Helen Alba.

La băieți, totul este mai simplu, pentru că au pantaloni negri. Între cele două războaie mondiale, purtau cizme și un pantalon special, până la marginea cizmei, astfel că erau mai umflați de la genunchi în sus. Costumul de sărbătoare al băieților mai are o cămașă albă, peste care poartă un laibăr care se închide la piept, cu nasturi din argint. Și se spunea că, cu cât era băiatul din familie mai înstărită, cu atât mai mari erau nasturii din argint. Pe cap poartă o pălărie neagră care este înconjurată cu floricele din ceară cu oglinjoare și în spate atârnă panglici până la mijlocul spatelui, în culorile alb și roz.

'În portul tradițional de toată ziua, femeile au o bluză albă foarte simplă, o fustă colorată, o vestă, un laibăr, iarăși într-o culoare care să se potrivească cu fusta și un șorț de culoare potrivită. Mai exista și portul copiilor, care se compune dintr-o bluză albă cu mâneci bombate, la gât au fost cusute întotdeauna manual diferite modele, fustele erau în diferite culori, iar vestuța, care nu a lipsit din niciun port, era ținut în piept sau închis în piept cu o panglică roșie. La copii, șorțul era de culoare albă. Tot din portul tradițional făcea parte și îngrijirea părului, care la copii era întotdeauna lung, împletit în diferite modele și un pieptene prins pe cap. Ciorapii erau albi iar pantofii de culoare neagră. Pentru femeile măritate a existat portul de duminică, la slujbele religioase; aveau cămașă albă cu modele cusute în jurul gâtului, fusta din mătase, dar de culori închise, albastru, verde închis, maro închis și șorțul era tot de culoare albă', relatează jurnalista.

Straiele care se poartă și acum la Heimathage (portul zilnic) de diferite grupuri din Banat este purtat și în Germania grupurile sau de comunitățile care au plecat din Banat în Germania, fie înainte, fie după 1990.

S-au alcătuit așa numitele Heimat Ortsgemeinschaften (asociațiile șvabilor), iar portul șvabilor din Baden-Wurttemberg este cu totul altfel.

Doamna Helen spune că cel mai vechi costum popular șvăbesc a împlinit 100 de ani și vine din zona arădeană Zăbrani, a Banatului pre-montan.

'Este un port de mireasă. Foarte interesant la acest port este culoarea. Acum 100 de ani, miresele aveau un port de culoare neagră, care se compune din cinci fuste albe apretate, după care urmează fusta plisată neagră deasupra, o cămașă albă, dar peste cămașă se pune o vestă cu mânecă lungă, neagră. În mână, mireasa poartă acea batistă cusută cu diferite modele și pe cap o cunună făcută din ceară', punctează Helen Alba.

Până la începutul anilor 1990, fiecare toamnă era așteptată cu nerăbdare de întreaga comunitate a cartierelor cu biserici catolice din Timișoara, pentru că străzile erau inundate de adevărate parade ale zecilor de perechi de șvabi îmbrăcați în portul popular, de Kirchweih. Astăzi, aceste festivaluri de culori au dispărut odată cu plecarea șvabilor în Germania, care au lăsat în urmă un gol cultural și spiritual în comunitate.

În Timișoara, la Lovrin, Biled sau Deta mai sunt câteva croitorese care și-au dedicat întreaga viață modelării frumoaselor costume de paradă ale șvabilor bănățeni.

Zestrea culturală a șvabilor, dansurile, porturile populare, gastronomia, precum și muzica germană, fărșangul de la intrarea în Postul Paștilor și kirvaiul sunt tot mai aproape de a deveni amintiri în oraș, dar tradiția se mai păstrează în aproape toate localitățile din județ.

Actuala ediție a Zilelor Culturale ale Germanilor din Banat (13-15 iunie) care se încheie duminică, la Timișoara, a fost un prilej de bucurie a reîntâlnirii a celor plecați în Germania cu prietenii și rudele care au rămas aici, de a-și reaminti întâmplări din copilărie, din tinerețe. Toate, în jurul Domului, la Muzeul Satului Bănățean sau la un pahar de rachiu românesc și un gulaș unguresc, potrivit unei vorbe din Banat care spune că șvabii au învățat de la români cum să pregătească răchia, iar românii de la șvabi cum să facă vinul.

Și, pentru că germanul este cunoscut ca omul cu rigla, ordinea se vede și în meniurile de pe parcursul săptămânii: fiecare zi cu felul de mâncare prestabilit.

'Generația mea, născută între 1950-196060, care mai trăiește în Banat, păstrează tradițiile culinare. Mâncarea 'cea mai tradițională' este mâncarea de duminică, 'suppe und Flaisch', ceea ce înseamnă supă și carne. Este o supă ori din carne de găină, ori de vită, cu multe legume și tăiței, iar carnea fiartă se servește cu cartofi fierți în apă cu sare, iar pe lângă, diferite sosuri. În fiecare duminică s-au schimbat doar sosurile: de roșii, de usturoi, de vișine sau sos de hrean cu smântână. La noi, asta a fost mâncarea de duminică și era urmată de ștrudel umplătura, de asemeni, diferită în fiecare duminică. Altă dată s-a făcut cu mac, cu nuci măcinate, cu brânză sau bușeuri (pătrățele) cu marmeladă de prune sau de caise. În zile de sărbătoare, meniul avea această supă cu carne, urmată de carne prăjită, carne pane, cartofi piure, murături, dar și compoturi. Cei mai mulți șvabi preferau compot lângă friptura de porc și piure de cartof. Sarmalele pentru zilele de sărbătoare se făceau cu o zi înainte, dar se serveau la cină. Întotdeauna rămânea ceva și pentru ziua de luni din prăjitura sau din plăcinta de duminică și atunci se mai făcea doar o supă, o ciorbă de cartofi în care se mai punea pentru fiecare membru al familiei un ou. Luni nu era zi cu carne, dar marți, neapărat era meniu cu carne. Marți săptămânal aveam o ciorbă de găină sau de cartofi, de gulii ori de fasole verde, mazăre cu chiftele sau carne pane. Miercuri aveam nudle de cartofi cu tăiței și murături. Joi, zi cu carne cu cartofi. Vineri este la rând fasolea albă și un langoș făcut de casă. Sâmbăta a fost ziua papricașului din carne de găină, de porc sau de vită cu cartofi, cu găluște, cu murături. În zilele de sărbătoare, prăjiturile preferate au fost cremeș (crempita). Se făceau și torturi cu cremă de vanilie, cu cremă de ciocolată, de cacao', dezvăluie Helen Alba.

Zilele Culturale ale Germanilor din Banat nu au lăsat deoparte viața spirituală, marcând cei 1.000 de ani, care se vor împlini în 2030, de la înființarea Diecezei de Timișoara (inițial, de Cenad). Nu a fost uitat nici scriitorul Nikolaus Lenau, de la a cărui trecere în eternitate se împlinesc 175 de ani și au fost marcați cei 110 ani de istorie a aviației în Banat printr-o expoziție și prezentarea volumului 'Dirijabile deasupra Balcanilor, 1915-2025'. AGERPRES/(AS - redactor: Otilia Halunga, editor: George Onea, editor online: Anda Badea)

Foto: (c) Otilia HALUNGA/AGERPRES