Soveja, tărâmul unde "pe-un picior de plai/pe-o gură de rai" coborau altădată cei trei ciobănaşi care aveau să intre în legendă datorită Mioriţei, balada populară culeasă de Alecu Russo din Munţii Vrancei în exilul său pe aceste meleaguri, a fost pentru multă vreme un univers în sine, acelaşi în timp şi spaţiu, căruia nicio lege din afară nu i-a putut modifica destinul.

În peisajul Vrancei, Soveja a făcut notă distinctă atât în ceea ce priveşte obiceiurile şi tradiţiile care s-au impus aici după legile nescrise, în baza cărora oamenii şi-au trăit viaţa, dar şi în ceea ce priveşte portul şi costumul tradiţional.

Foto: (c) Constantin Macarie / Arhiva personală

Astăzi, întâlnim pe aceste meleaguri un ansamblu folcloric al cărui nume aminteşte de unul dintre ritualurile cele mai importante ale oamenilor: Nunta Sovejană. Grupul a luat naştere în 1985, dar bazele fuseseră puse cu mulţi ani înainte, iar de-a lungul anilor, aproape jumătate dintre sovejeni au fost membri ai acestui ansamblu folcloric.

"În 1956 s-a făcut prima formaţie de dansuri la Soveja, cu ocazia centenarului unirii Moldovei cu Ţara Românească. Chiar învăţătoarea mea şi profesoara mea de română, doamna Albu, au creat această formaţie, alegând oameni din sat care ştiau să joace. Pentru că nu puteau să se prezinte cu cineva care nu ştia ritmul şi paşii. Ulterior, s-a perpetuat această idee de echipă de dansuri, înnoindu-se de fiecare dată cu tineri. Cred că jumătate din acest sat, generaţie după generaţie, au fost membri ai acestei formaţii de dansuri. Eu am intrat în această formaţie prin clasa a III-a, pentru că se făceau formaţii pe generaţii. Exista formaţia flăcăilor, tinerilor şi copiilor. De-a lungul anilor am participat la multe festivaluri din ţară şi din Vrancea. În 1963, la Soveja a venit un coregraf care a făcut forma acestei echipe de dansuri pe care o avem astăzi. Ne-a dat o ordine care se păstrează până astăzi. Formaţia a fost integrată în acest ansamblu, 'Nunta Sovejană', care a luat naştere în 1985, la care am adăugat, pentru scenă, secvenţe din ritualul nunţii sovejene, printre care adusul brazilor, bărbieritul mirelui, gătitul miresei, colocăşenia, şi, nu în ultimul rând, dansurile. În 1985 a fost făcut, de altfel, şi primul film cu şi despre nunta sovejană, dar care a ars la Revoluţie. Costumele pe care le îmbracă ansamblul folcloric sunt făcute de doamne, multe sunt vechi şi foarte vechi. Dar pentru că nu toată lumea a avut costume vechi, am mai folosit şi unele noi, cusute recent", ne-au povestit soţii Constantin şi Florica Macarie, cei care astăzi, deşi la pensie, conduc ansamblul "Nunta Sovejană".

Foto: (c) Constantin Macarie / Arhiva personală

Iar dansurile de la Soveja sunt unice în Vrancea. Poate şi pentru că majoritatea sovejenilor îşi au obârşia în judeţul Argeş, ajungând în zonă acum circa 400 de ani, când primii pribegi din Rucăr şi Dragoslavele au plecat din locurile lor de baştină pentru a scăpa, se zice, de asuprirea doamnei Florica, fiica lui Mihai Viteazul.

"Dansurile de la Soveja sunt unice în Vrancea şi nu le poţi juca dacă nu eşti sovejean. Există un ritm specific sovejenesc, pe care îl mai întâlnim însă şi în zona Argeşului. Pentru că sovejenii au venit în zonă de la Rucăr şi Dragoslavele, acolo unde stăpânirea vremii a vrut să îi facă iobagi, iar ei au preferat să plece. Şi s-au aşezat în această zonă, dragoslovenii în satul ce azi se cheamă Dragoslavele, iar rucărenii în satul Rucăr. Dar aici, în zonă, au întâlnit populaţia autohtonă, pentru că Soveja a fost locuită din cele mai vechi timpuri. S-a găsit aici, de exemplu, un ciocan de piatră ce datează din Neolitic şi ulterior şi alte urme de locuire'', spune profesorul Constantin Macarie.

Foto: (c) Constantin Macarie / Arhiva personală

Primul document care atestă Soveja datează de la 1475.

''Apare atunci o localitate pe Valea Şuşiţei, Sohoveja. Deci nu putea să fie decât Soveja, evoluţia fonetică ducând la acest cuvânt. La 1620, au venit cei din Rucăr şi Dragoslavele, pribegind. Unii s-au oprit aici, alţii la Caşin, s-au dus chiar şi mai departe. Dar cei care s-au oprit aici nu au venit pe loc gol, au găsit aici o aşezare de oameni. Şi pentru că exista o lege a stăpânirii, care spunea că nimeni nu putea pătrunde într-o comunitate veche dacă nu făceau dovadă că aparţin aceluiaşi moş, nu era primit, atunci când au venit cei din zona Muscelului argeşean au vrut să se aşeze tot pe vale, unde au găsit teren întins şi apă. Nu i-au primit localnicii, astfel încât ei s-au aşezat pe văile acestea mai strâmte. Începând cu 1620, în zonă au existat astfel trei localităţi: Soveja, în partea de jos, Rucăreni şi Dragosloveni", aminteşte profesorul Constantin Macarie.

Cercetând arhivele, acesta a ajuns la concluzia că locuitorii din Rucăr şi Dragoslavele au fost "un factor civilizator" pentru populaţia din zonă, iar mai târziu chiar i-au asimilat pe cei pe care i-au găsit aici.

"Locuitorii din Rucăr şi Dragoslavele au fost, şi cercetătorii sunt cu toţii de acord în această privinţă, un factor civilizator. Chiar Mehedinţi spune în 'Popas în Soveja' că 'Soveja e ca un cuib în mijlocul codrilor de brad, ferit de toate relele, dar şi de înlesnirile vieţii moderne'. Sovejenii au trăit aici izolaţi, iar când au venit cei din Rucăr şi Dragoslavele din calea drumurilor comerciale, mult mai civilizaţi, au avut o puternică influenţă. Dovadă stă catagrafia de la 1773, făcută de ruşi la vremea aceea, pe care am găsit-o la arhivele din Iaşi, unde apar circa 80% nume care nu mai sunt astăzi. Concluzia mea a fost aceea că numele vechi, pe care le regăsim acolo, erau cele de baştină. Dar atât de puternică a fost influenţa celor noi, încât i-au asimilat cu totul. Şi au rămas numele pe care le întâlnim şi astăzi: Mehedinţi, Popa, Gosav, Hanţă, care sunt nume din Muscel. S-a format atunci o comunitate nouă, dintr-un amestec de munteni şi vrânceni. Multă vreme, sovejenilor, dacă le spuneai că sunt vrânceni, se supărau. În realitate, Soveja este un amestec, deşi în zonă s-au impus cei veniţi din zona Argeşului", este de părere profesorul Constantin Macarie.

Foto: (c) Constantin Macarie / Arhiva personală

Poate cea mai mare dovadă a acestor influenţe argeşene o reprezintă unul dintre dansurile specifice, sârba numită "Şarpele cu două capete".

"Sârba sovejană 'Şarpele cu două capete' nu se mai joacă nicăieri în Vrancea. Nu sunt nici măcar preluate din zona Muscelului, pentru că nici acolo nu se joacă aceste dansuri. Singura pe care o întâlnim e sârba, dar nu ca la noi, în două părţi. Iar Hora Mare a nunţii se joacă numai la nuntă. Oamenii se aşază în horă, aşa cum zice şi Coşbuc, 'cum li-s anii, cum li-i rangul'. Adică mirele şi mireasa, nuna cu nunul de-o parte şi de alta a lor, lângă nună toate femeile care sunt invitate de nună, în ordinea gradului de rudenie sau de prietenie, lângă nun bărbaţii femeilor care s-au aşezat lângă nună. Urmează socrii, socrul mare şi socrul mic, femeile din partea fiecăruia de partea soacrelor, bărbaţii pe cealaltă parte. Astfel că în Hora Nunţii, bărbaţii sunt într-o parte, femeile de cealaltă parte. Se ajungea adesea la mai multe cercuri în cadrul horei, pentru că la nuntă participa aproape tot satul. Pentru că toţi erau neamuri. Dar multă vreme, chiar şi în tinereţea mea, cei din Dragosloveni nu se căsătoreau cu cei din Rucăreni. Chiar şi la hora de duminică, fiecare sat avea hora lui, iar dacă un flăcău dintr-un sat se prindea în hora altui sat îl alungau cu bâtele chiar. Dansurile sovejene s-au dezvoltat la hora satului, unde jucau flăcăii care cunoşteau dansul, iar alături de horă, erau ţâncăii, copiii care voiau să înveţe. Pentru că, înainte de a se pune în joc, învăţau să joace pe lângă horă. Iar când ajungeau să joace în horă, ştiau deja dansul", povesteşte Constantin Macarie.

Iar obiceiul horei de duminică a fost păstrat sute de ani, până de curând când, odată cu Revoluţia şi deschiderea graniţelor, tinerii au plecat pe alte meleaguri, în căutarea unei vieţi mai bune.

"Duminica, hora se făcea pe dealul Târgului, undeva între sate. Sovejenii au avut pământ la câmpie, acolo au fost împroprietăriţi la 1877. Lucrau toată săptămâna acolo, dar când venea sâmbăta, veneau cu toţii acasă, pentru că trebuiau să se pregătească pentru hora de a doua zi. Iar luni plecau înapoi. Dar veneau fără tăgadă la horă. Pentru că acolo îl aştepta fata sau aştepta să îşi găsească o fată. Iar duminica sau în zile de sărbătoare nu era neobişnuit să vezi pe uliţe plimbându-se tineri care ţineau de o batistă. Pentru că doi tineri care trebuiau să se căsătorească, atunci când mergeau pe stradă nu se ţineau de mână, aveau o batistă, de obicei cusută de fată, şi fiecare ţinea de câte un capăt al batistei", ne dezvăluie Florica Macarie.

Foto: (c) Constantin Macarie / Arhiva personală

Ca în multe alte zone ale Vrancei, costumul popular a fost ridicat la rang de artă, fiind cusut în mare taină de femei.

"La Soveja, fiecare femeie îşi cosea propriul costum. Pe ascuns, pentru ca vecina să nu ştie ce costum îşi face. Asta făcea ca fiecare costum să fie unic, păstrând totuşi simbolica specifică, tiparul. La orice sărbătoare mare, femeile se găteau cu câte o cămaşă nouă. Iar la nuntă, mireasa avea două cămăşi, una pentru duminică şi una pentru luni, pentru că la noi, nunta ţinea de joi până joi. Sovejencele din tot timpul s-au gătit, chiar şi în portul de zi cu zi. Mama mea, când s-a măritat, avea 14 costume, 14 cămăşi şi aproape tot atâtea fote'', precizează Florica Macarie.

Foto: (c) Dana Lepădatu / AGERPRES

Multă vreme, la Soveja s-a lucrat în fir de argint, iar culorile erau cele vegetale. Colorate, dar nu ţipătoare, adaugă ea.

''Nimic nu este ţipător în costumul sovejenesc, totul este armonizat în culori moi. Existau diferenţe importante între costumul fetelor nemăritate şi cel al femeilor. Întâlnim în costumul sovejean elemente pe care în mod normal nu le regăsim în portul vrâncean, figuri geometrice şi flori stilizate. Costumul bărbaţilor era alb, cusut cu mătase albă, cu cămaşă până la genunchi, cea de nuntă, cu manişcă şi jalercă, un fel de ilic. Ce mai este specific la Soveja şi nu mai întâlnim în alte părţi din Vrancea este dulama, o pelerină neagră, cu blană de lup, care se aşază pe umeri şi se leagă cu şiret. Se poartă numai la Hora mare a Nunţii. Costumul fetelor era cu rânduri, râuri, de la umăr până la mânecă, iar femeile aveau cămăşile cu altiţă. La început cele cu chiruşcă, până în momentul în care nu s-au mai găsit materiale. Şi firul de argint a fost înlocuit cu lame, însă doar la fotă. La cămăşi s-au folosit mărgele. Fetele nu purtau maramă, ci doar femeile măritate. Femeile mai tinere purtau maramele pe piept, iar după ce treceau de o anumită vârstă purtau maramele peste cap. Există un anume mod de a le aşeza. Fiecare fată care se mărita cosea cămaşa de mire a bărbatului pe care urma să îl ia. Iar fota roşie era păstrată doar până la o anumită vârstă. De exemplu, mama mea şi-a lăsat fota roşie la 33 de ani, când eu aveam 14 ani şi ar fi trebuit să ies la horă. De atunci mama a trecut la fota neagră, pentru că, într-un fel, având fată de măritat, era considerată bătrână", îşi aminteşte, cu nostalgie, Florica Macarie.

Foto: (c) Dana Lepădatu / AGERPRES

Importanţa costumului popular este subliniată şi în vremurile noastre de ritualul înmormântării. Astăzi, bătrânele sunt încă înmormântate cu costumul popular, însă un altul rămâne în lada de zestre. Iar femeile au costumul preferat pe care şi-l fac special pentru înmormântare şi pe care, neapărat, în timp ce trăiesc, trebuie să-l îmbrace o dată, de două ori.

Obiceiurile se mai păstrează încă, pe ici, pe colo, dar mult prescurtate. Altele s-au pierdut probabil mai repede decât în alte zone folclorice ale Vrancei pentru că tinerii au plecat spre oraş sau chiar în străinătate. Iar Soveja este astăzi departe de a mai fi zona de inspiraţie a Mioriţei. Pentru că, dacă la 1773, Soveja avea peste 35.000 de oi, la o populaţie de 470 de locuitori, astăzi mai sunt în localitate circa 2.000 de persoane şi probabil mai puţin de o mie de oi.

Foto: (c) Dana Lepădatu / AGERPRES

Cercetător al tradiţiilor şi obiceiurilor acestor locuri, profesorul Macarie are şi o versiune proprie despre modul în care a luat naştere poate una dintre cele mai cunoscute legende ale Vrancei, cea a lui Ştefan cel Mare şi a Babei Vrâncioaia.

"Vrancea Arhaică, centrul tradiţional al Vrancei, zona Nereju, Paltin, Bârseşti, s-a pus în gardă în secolul XVI. Apăruseră în zonă muntenii, la Soveja, ceangăii la Vizantea, care şi ei voiau să se întindă în Vrancea. Ardelenii intrau în zonă pentru a lua sare, de la Valea Sării. Şi odată cu aceste fenomene, localnicii s-au pus în gardă şi aşa a apărut Legenda Vrancei. Ştefan cel Mare nu a călcat niciodată în Vrancea. Dar legenda aceasta creată de ei s-a impus cu aşa forţă, s-a creat o comunitate vrânceană atât de puternică, încât doar satele mărginaşe au suferit influenţe exterioare, Vrancea Arhaică nu. Atât de puternică a fost această legendă, încât a căpătat caracter juridic şi a convins până şi juriştii că există acest document, un hrisov scris pe piele de viţel cu litere de aur, ascuns undeva în stânci, cu blestem, să nu îl vadă nimeni. Vă daţi seama câtă forţă a avut această legendă, dacă vrâncenii, în jurul anului 1800, în procesul cu boierul Iordache Roznoveanu, cel care cumpărase la un preţ de nimic întregul teritoriu al Vrancei, au câştigat drept de posesiune asupra Ţării Vrancei, în baza acestui document care nu există de fapt", mărturiseşte Constantin Macarie.

Foto: (c) Dana Lepădatu / AGERPRES

La nivel local, Nunta Sovejană reprezintă mai mult decât un simplu ansamblu de dansuri. Este motorul manifestărilor culturale, de la care este aproape nelipsit. Pentru că aceste manifestări constituie un prilej de socializare, la care oamenii se strâng cu bucurie.

"Eu sunt 'măritat' aici, de vreo 50 de ani. De loc sunt din Ţifeşti. Soţia este foarte bună cunoscătoare a tot ceea ce se numeşte tradiţie, fiind nepoata lui Simion Mehedinţi, mama fiind verişoara savantului, părinţii - creatori populari. Ne-am întâlnit întâmplător. Eu, pasionat de Soveja, ea încă elevă. Am spus mereu că, pentru mine, Soveja a fost oferta dinainte de a mă naşte. Tata a fost pe aici, cu munca. Venea cu vin la fabrica de cherestea, avea mulţi lucrători la vie din zonă şi de mic copil am auzit vorbindu-se de Soveja. La 12 ani, am venit la Soveja în tabără. Mai târziu, la liceu, am avut colegi de la Soveja, care îmi erau tare dragi şi, pentru că stăteam numai cu ei, profesorii îmi spuneau şi mie 'Sovejanul'. Pe 6 ianuarie 1963 am venit profesor la Soveja, iar pe 8 ianuarie mi-am cunoscut soţia care, pe vremea aceea, era elevă la Colegiul Pedagogic şi de atunci nu am mai avut ochi pentru altcineva. Ne-am căsătorit în 1966 şi suntem tot împreună ca în prima zi, la Soveja", este confesiunea profesorului Macarie. AGERPRES/(A - autor: Dana Lepădatu, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Simona Aruştei)