Cântăreaţa Corina Chiriac şi-a lansat, la Vaslui, cartea autobiografică ''Minuni trăite''. Într-o atmosferă caldă, în Sala ''Arta'' a Muzeului Judeţean "Ştefan cel Mare", alături de prieteni, colaboratori şi de publicul vasluian, Corina Chiriac a rememorat amintiri dragi pe care le-a aşternut în cartea sa, dezvăluind că izolarea din pandemia de coronavirus a reprezentat pentru ea momentul în care a putut transforma în realitate un vis mai vechi, acela de a scrie un volum despre viaţa sa, o viaţă pe care, dacă ar rezuma-o în câteva cuvinte, ar numi-o simplu "o minune trăită".

Artista a recunoscut că existenţa sa a fost una privilegiată. Născută într-o familie de artişti, tatăl său fiind compozitorul Mircea Chiriac, iar mama sa, Elisabeta Chiriac, profesor de pian, a fost mereu prin preajma unor "nume grele" din lumea artistică a acelor vremuri. De altfel, figurile unor mari artişti, impresiile despre lumea în care s-a format sau poveştile de prietenie, pasiune şi respect sunt principalele subiecte ale cărţii sale. Efervescentă şi plină de umor, Corina Chiriac a adus în atenţia publicului întâmplări ce i-au rămas vii în suflet şi a lăsat pe alocuri să se întrevadă o undă de amărăciune când a vorbit despre lumea artistică de altădată.
 

"Eu, când mă pregăteam să devin artist, ştiam, mi se spunea că un artist trebuie să fie un om de cultură, trebuie să aibă o educaţie, trebuie să aibă un ţel artistic şi să militeze, nu era atât ideea de sacrificiu, cât era ideea de devotament faţă de ţelul pe care ţi l-ai propus şi cu siguranţă toată lumea ştie despre ce vorbesc", a povestit Corina Chiriac.

Artista mărturiseşte că trăieşte ca orice om cu nostalgia tinereţii, dar că fiecare generaţie are particularităţile ei, părţile ei bune sau mai puţin bune.

"Lumea artistică în care am intrat eu încă de la 16 ani era formată din oameni cu educaţie veche, educaţia care se propunea şi se practica în toate oraşele ţării, înainte cu mult de Revoluţie. Era o lume cu bun-simţ, cu umor, cu măsură, cu pretenţii, mai ales de la o fată sau un băiat de familie. (...) Chiar între colegii mei de la şcoală, prieteniile se legau în funcţie de comportament, e foarte interesant. Ca şi cum noi, tinerii, ne-am fi "adulmecat", să vedem dacă merită să ne împrietenim, să dansăm împreună sau chiar să ne găsim un partener de viaţă pentru viitor, pentru că în anii '65 - '66, când am terminat eu liceul, fetele nu visau neapărat la o carieră, ci la o familie. Şi atunci, se căutau băieţi cuminţi, băieţi de familie, care să fie presupuşi că vor fi nişte soţi buni măcar 20 de ani. Era groaznic să fi avut de-a face cu cineva care să fi avut un comportament mârlănesc sau deplasat. Astăzi, nu ştiu, eu mă învârtesc, din fericire, între oameni aproximativ din generaţia mea şi prietenele mai tinere, care au între 40 şi 60 de ani, ştiu această lecţie şi ne purtăm frumos unii cu alţii, pentru că nu ar avea rost amiciţia. (...) Fiecare persoană are o nostalgie faţă de tinereţea personală, faţă de moda din tinereţea ei, faţă de colegii pe care i-a avut. Asta nu înseamnă că eu nu trăiesc în actualitate. Să nu vă aşteptaţi să spun că pe vremea mea era mai bine. Nu ştiu dacă era mai bine. Aşa am apucat, aşa am trăit şi mi s-a părut firesc să fie bine când eu aveam 18 sau 20 de ani, aşa cum acum tinerilor de 15 ani li se pare firesc să comunice prin telefon cu prietenii lor. Au trecut de atunci peste 50 de ani, e normal ca vremurile să se schimbe", a spus, pentru AGERPRES, Corina Chriac.
 

Pentru publicul din generaţia sa, dar şi pentru tinerii prezenţi în Sala "Arta" a muzeului vasluian, deliciul l-au făcut istorisirile despre provocările vieţii de artist în perioada comunistă. A vorbit despre plecările dese în turnee, despre păţaniile pline de haz din deplasări, dar şi despre faptul că i-a cântat inclusiv lui Nicolae Ceauşescu.

"Mai ales aici în ţară, când trebuia să le cânţi, îngheţa carnea pe tine, că dacă făceai cea mai mică greşeală, rămâneai acasă pentru totdeauna", recunoaşte Corina Chiriac.

A amintit, totodată, şi de celebrele "şopârle" strecurate în melodii sau în scenete de textieri inspiraţi şi de faptul că uneori chiar şi cenzura vremurilor era, întâmplător sau nu, "indulgentă" cu anumite replici. Astfel, "cupa plină de-amar" din piesa "Strada speranţei", care ar fi putut duce cu gândul la situaţia "amară" trăită de români, a trecut proba cenzurii şi a intrat repede în sufletul românilor, aşa cum versul atât de cunoscut din piesa "Raţa", aflată pe buzele tuturor - celebrul "Asta nu e viaţă", nu era deloc doar nemulţumirea unui răţoi care nu-şi găseşte soaţă, ci reprezenta de fapt, aşa cum numai într-un cerc restrâns de artişti se ştia, strigătul de disperare al unei generaţii prea obişnuite cu greul. Totuşi, admite Corina Chiriac, cenzura de dinainte de 1989, faptul că şi-a controlat, ca mulţi alţii, ceea ce spunea, a ajutat-o în perioada în care a locuit în America şi îi mai serveşte chiar şi în zilele noastre, fiindcă dacă "oamenii ar spune tot ce cred, lumea ar fi un haos".

"O cenzură este utilă, o autocenzură este utilă oricui, oricând. Eu fac foarte multe glume atunci când vorbesc, pentru că publicul înţelege, mai ales publicul apropiat de generaţia mea, publicul înţelege ce vreau să spun. Cea mai mare autocenzură o au cetăţenii americani din America. Asta a fost pentru mine o surpriză când am plecat în America să rămân acolo. Am plecat să cânt, invitată de o asociaţie româno-americană, împreună cu Maria Ciobanu, cu Florin Piersic, cu regretatul domn Fărcaş. Americanii au o lege în democraţia lor sau cel puţin o aveau, nu cred că au renunţat la ea. În America eşti liber să faci ce vrei sau să spui ce vrei, cu condiţia să nu deranjezi pe nimeni, or asta duce fatal la o altă cenzură permanentă. Libertatea reală este libertatea din gândul şi din sufletul fiecăruia dintre noi, dar dacă fiecare ar spune exact ce crede, ar fi un haos şi-o debandadă şi atunci cred că e bine să existe nişte măsuri, pentru că şi planeta Pământ are o măsură delimitată şi nu se loveşte de Marte, nici de Venus, nici de soare, nici galaxia noastră nu pleacă prin Calea Lactee, aşa, s-o ia de nebună. Cred că nişte măsuri sunt utile întregului Cosmos", crede Corina Chiriac.

Interpretă a zeci de şlagăre care au trecut anevoiosul test al timpului, Corina Chiriac spune că niciun artist nu poate şti că o piesă de-a sa va rămâne în nemurire. De aceea, se fereşte să spună dacă vreo piesă mai actuală va fi peste ani şi ani la fel de iubită, pentru că cel care decide cu adevărat este publicul.
 

"E greu să răspuns la întrebări care pun în antiteză timpurile tinereţii mele cu timpurile prezente. Probabil nici Mozart nu a ştiut când a scris "Eine kleine nachtmusik" ("Mica serenadă" - n.r.) că va fi şlagăr mondial următorii 300 de ani. Nici eu când am auzit prima oară "Strada speranţei", şi au trecut de atunci 39 de ani, nu mi-am închipuit că eu voi cânta peste 39 de ani aceeaşi piesă la un public care o ştie. Cu adevărat, publicul decide ce melodie vrea să reasculte. Chiar tineri, tineri, dacă le pun părinţii de exemplu din repertoriul meu nişte piese, ei îşi aleg piesele care vibrează cu vârsta lor mică şi îmi spun că le-a plăcut un cântec pe care poate eu l-am şi uitat", subliniază artista.

Ca orice mare artist care trăieşte pentru şi prin publicul lui, Corina Chiriac are un crez, acela că artistul, fie el cântăreţ, actor sau dansator are o singură datorie faţă de oameni: aceea a-şi face profesia la superlativ.

"E o plăcere să comunici cu un public care vine cu inima deschisă. De altfel, publicul de obicei nu vine decât la artişti pe care îi simte aproape. Vă asigur că publicul are un instinct care nu poate fi păcălit. Gândiţi-vă la Sala Palatului din Bucureşti! Sunt 5.000 de locuri, aproximativ, oameni între 18 şi 75 de ani, n-au aceeaşi obârşie, n-au aceeaşi pregătire profesională, n-au aceeaşi traiectorie de viaţă personală, nu se cunosc între ei şi totuşi la anumiţi artişti aplaudă mai tare decât la alţii, la anumite numere aplaudă mai tare decât la altele. Cu adevărat spun, publicul rămâne suveran în ceea ce doreşte să vadă sau ceea ce apreciază şi, până la urmă, rămâne la latitudinea celor din sală dacă un act artistic le-a plăcut. Tu, ca artist, ai o singură menire - şi asta o las 'cu limbă de moarte' -, ai o singură obligaţie, să fii adevărat în actul artistic. Vrei să spui o poezie, o spui cu toată sensibilitatea; ai de cântat un cântec, îl cânţi cât poţi de bine; ai de dansat, dansezi cât poţi de bine în acea seară. Mai mult nu ai ce să faci, decât să dai maximul, rămânând să vezi dacă actul artistic pe care l-ai realizat place acum, peste 10 ani sau peste 50. Ăsta-i un privilegiu!", este de părere Corina Chiriac. AGERPRES/(AS - autor: Loredana Ciobanu, editor: Florin Marin, editor online: Gabriela Badea) 

* Sursa fotografiilor: Muzeul Judeţean ''Ştefan cel Mare'' din Vaslui / Facebook.com 

** Citeşte şi:

Vaslui: Corina Chiriac şi-a lansat cartea autobiografică ''Minuni trăite''