Muzeul Satului din municipiul Baia Mare s-a umplut, miercuri după-amiază, de cântec şi voie bună la claca de cositul fânului, cu ajutorul a peste 50 de ţărani de comuna Groşii Ţibleşului.

Odinioară, claca era în satul maramureşan o formă de ajutor atât la familiile bogate, dar şi la cei mai modeşti, însă munca era mereu cu voie bună, a declarat, pentru AGEPRES, Florian Bisztricţi, muzeograf.

"Eu, provin din satul Preluca Veche, un sat în care timpul pare a se fi oprit. (...) Ştiu din poveştile bunicilor mei, şi din ce ţin minte, ştiu cum decurgeau clăcile. Care era motivaţia? În primul rând e un mod de a te ajuta, oamenii se ajută. În acelaşi timp e şi o formă de socializare, în limbajul actual. Pe lângă ajutor, oamenii comunică, acolo, problemele lor, vorbesc şi cântă. Şi asta se întâmpla fie la secerat grâul, fie la coasă, iar munca în vremurile apuse se termina de multe ori cu joc. Pe lângă mâncare, băutură, voia bună era adusă de joc. Dar să nu vă imaginaţi că băutura era atât de multă că să cazi pe sub mese, nu! Claca era o formă arhaică de socializare care, după mine, înseamnă hrană, omenie, ajutorare", a spus Florian Bisztricţi.

Foto: (c) Leontin Cupar / AGERPRES

În timpurile îndepărtare, claca se făcea pentru majoritatea muncilor câmpului, îndeosebi pentru cele mai grele sau ca întindere de timp.

"Claca, probabil cu aproape 100 de ani, în urmă era organizată de oamenii mai gospodari ai satului, adică cei avuţi care sigur aveau pământ mai mult şi atunci se lucra, doar manual. Era, poate, o formă de a ajuta, a merge şi a lucra pentru boier, şi cert existau nişte beneficii. În Preluca Veche, după câte ştiu era un mod simplu de a te ajuta. Să zicem; claca pentru desfăcat mălaiul, toamna târziu după recoltare. Toată lumea culegea porumbul, apoi îl aducea la şură, şi oamenii se înţelegeau; luni, fac eu! Miercuri, face altul şi toţi mergeau pe rând la fiecare familie să termine porumbul, iar toată claca se petrecea la şură, fiind locul unde se petreceau cele mai multe clăci. Şura, fiind locul unde oamenii se strângeau şi la clăci, dar şi la şezători, dar şi la mese. După ce erau luaţi pănuşeii de pe porumb, gazda servea celor care l-au ajutat mâncare, băutură. În Preluca Veche, clăcile erau organizate atât la cei mai avuţi, bogaţi, dar şi la cei mai modeşti ca nivel de viaţă. Bunica povestea că odinioară erau multe clăci şi mereu era o hoare, şuierat şi oamenii cântau, totul era o veselie şi o poveste", a amintit Florian Bisztricţi.

Reluarea clăcii la Muzeul Satului a fost gândită ca exemplu oferit cetăţenilor din oraş sau turiştilor, punând accentul pe comunicarea dintre oameni.

Foto: (c) Leontin Cupar / AGERPRES

"Noi la muzeu, încercăm să readucem claca şi eu cred că claca nu e doar ajutor. La clacă trebuie să te simţi bine, la clacă comunici, la clacă se cântă, zici glume. O clacă nu era făcută pe tăcutelea, ceva de felul; hai să muncim, să tragem din greu şi să mergem acasă obosiţi. Claca se lăsa cu multă ironie, cu multă poveste, înţepai pe celălalt. (...) Se vorbea despre ce se întâmpla în sat. Ce era frumos la clacă, mereu, participanţii aveau o poveste despre clăcile de odinioară. (...) Omul satului încă are darul de a transforma în poveste tot ce i s-a întâmplat lui şi pune totul în alt timp, îmbrăcând totul într-o altă aură. Şi personajele satului care se transformă în aceste poveşti sunt fascinante. (...) Pe lângă poveştile de aducere aminte la o clacă, pe lângă poveştile de neam, de strămoşi se spuneau şi multe poante în timpul cositului, doar poante prin care omul era cu mult haz atenţionat să fie cu multă băgare de seamă. Nimic nu era spus cu supărare, ci în spirit de glumă, dar tot un fel de atenţionare era", a spus Florian Bisztricţi.

Claca încă se mai practică în satele izolate sau în cătunele din judeţul Maramureş şi în satele din Munţii Apuseni.

Foto: (c) Leontin Cupar / AGERPRES

Cunoscutul artist popular Onişor Pop a spus că în urmă cu 30 de ani unele clăci se ţineau la sate chiar şi în zilele de sărbătoare.

"Bine, dar să nu credeţi că se făceau clăcile în zile de mare sărbătoare, ci în zile de sărbătoare mici, pentru că atunci unii oameni erau mai liberi şi se puteau ajuta. De obicei, se înţelegeau cu câteva zile înainte şi conveneau să meargă la cosit sau alte munci. Acel ajutor era foarte apreciat şi să ştiţi că e încă preţios în satele de deal sau munte, sate în care oamenii n-au posibilităţi materiale în a cumpăra o coasă mecanică, şi atunci iarba este doborâtă manual. O muncă fizică grea, o muncă plină de efort, dar plăcută", a mărturisit Onişor Pop.

De asemenea, Raul Pop, de 17 ani, a venit în claca de la muzeu îmbrăcat în straie populare, iar pe cap a pus pălăria moştenită de la bunicul său. "Pălăria e de la bunicul şi e cel mai preţios dar moştenit" a spus Raul Pop.

La terminarea clăcii, personalul Muzeului Satului a oferit o masă cu bunătăţi ţăranilor din Groşii Ţibleşului, iar micul taraf i-a acompaniat cu cântece de petrecere specifice zonei Lăpuşului. AGERPRES-FOTO PE FLUX/(A-autor: Leontin Cupar, editor: Karina Olteanu, editor online: Adrian Dădârlat)