O expoziţie de fotografie etnografică dedicată aurarilor din Apuseni, adică celor care, sute de ani, au exploatat şi produs aurul prin utilizarea şteampurilor, poate fi văzută până la sfârşitul lunii august în spaţiul expoziţional urban din faţa sediului Centrului de Cultură "Augustin Bena" Alba.

Fotografiile au fost realizate de coordonatorul Clasei de Fotografie din cadrul Şcolii de Arte şi Meşteşuguri a Centrului de Cultură "Augustin Bena" Alba, Vasile Sârb, iar şedinţele foto s-au desfăşurat cu sprijinul localnicilor din Bucium.

Potrivit unui studiu etnografic realizat de Mirela Crâsnic, cele mai bogate mine de aur erau în arealul satului Bucium Poieni, în masivul Corabia, la Frasin, situat la întretăierea satelor Bucium Şasa şi Bucium Muntari, şi la Rodu, zonă aparţinând satului Bucium Muntari, dar aflată în vecinătate cu Abruzelul.

Aurarii erau cei care exploatau şi produceau aurul prin utilizarea şteampurilor, apoi îl amalgamau cu mercur şi făceau câte o biluţă de metal preţios, uneori de forma unei alune, alteori de forma unei nuci. Aurul era apoi preschimbat în bani la Oficiul de Schimb al Aurului din Abrud, în schimbul căruia minerii obţineau dinamita necesară puşcării. Majoritatea aurarilor însă vindeau aurul prin reţele de contrabandă pentru că statul plătea puţin pe gramul de aur, iar oamenii munceau mult şi pe un profit scăzut.

"Tehnologia obţinerii aurului nu era nici simplă, dar nici extraordinar de complexă. Oamenii foloseau forţa apei de pe văi, dar în mijlocul verii apa scădea şi atunci şteampurile se opreau, spre deosebire de Roşia Montană care avea avantajul tăurilor antropice, construite începând cu secolul al XVIII-lea, în timpul împărătesei Maria Tereza, care ofereau un surplus de apă pe timpul verii şi, deci, şteampurile funcţionau mai mult timp. Oamenii nu risipeau apa şi fiecare dintre ei o colecta pe nişte şanţuri numite iazuri, aceeaşi apă era direcţionată apoi de la şteampul care o folosea printr-un sistem de ceterne de lemn şi o direcţiona la un alt iaz şi de aici la un alt şteamp", se arată în studiu.

În perioada interbelică, terenurile aurifere din zona Buciumului erau concesionate societăţilor "Aurul" şi "Concordia". Oamenii puteau lua piatră numai din zona de unde îşi cumpăraseră acest drept. Zona putea fi bogată sau săracă în minereu aurifer, după cum era norocul fiecăruia.

O întreagă industrie a aurului a funcţionat în acest fel până în 1948, când, prin legea naţionalizării, minele au fost închise şi sigilate, iar aurarii şi-au pierdut dreptul de concesionare stipulat prin contracte. Şteampurile au fost oprite, iar aurarii somaţi să cedeze aurul. AGERPRES/ (AS - autor: Marinela Brumar, editor online: Irina Giurgiu)