Prozator, editor și traducător, Bogdan-Alexandru Stănescu vorbește, într-un interviu acordat AGERPRES, despre traseul său către proză, genul care i se potrivește cel mai bine, despre interesul constant pentru mitologie și lumea veche, despre Bucureștiul ca spațiu formativ, dar și despre meseria de editor și transformările industriei de carte din România.

Coordonator, timp de cincisprezece ani, al colecției Biblioteca Polirom, iar în prezent director editorial al imprintului Anansi (Editura Trei), Bogdan-Alexandru Stănescu este autorul romanelor 'Copilăria lui Kaspar Hauser', 'Abraxas' și 'Soarele negru', distinse cu importante premii literare în România și în străinătate. Romanele sale au fost traduse în mai multe limbi, iar 'Abraxas' a apărut în 2025 la editura Gallimard, fiind inclus în selecția publicației Liberation a celor mai apreciate cărți ale anului.

Scriitorul vorbește și despre experiența traducerii, despre rolul agentului literar, despre condiția scriitorului român contemporan și despre proiectele la care lucrează în prezent.

AGERPRES: Prima carte pe care ați publicat-o, în 2010, 'Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc', a fost un volum de epistole pe care l-ați semnat împreună cu Vasile Ernu, materializarea unui dialog început cu ocazia unei simple întâlniri între prieteni și continuat în paginile unor reviste culturale. Ce a însemnat pentru dumneavoastră reluarea acestui dialog treisprezece ani mai târziu (2023), în 'Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte' ?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Trebuie să recunosc că, atunci când am plănuit cu Vasile Ernu continuarea dialogului, după treisprezece ani, am fost curios să văd dacă noi doi mai putem comunica așa cum o făcuserăm pe vremuri. Nu mai eram colegi de ani buni de zile și întâlnirile se răriseră din ce în ce mai mult. Îi citeam însă cărțile și-mi place să cred că și el pe ale mele. Și am observat, cu un amestec de melancolie și satisfacție, că ne înțelegem de fapt mai bine decât în tinerețe.

Drept care, în 2023, am publicat un volum nou de dialoguri epistolare, 'Centrul nu se mai susține', care include și vechile scrisori, tocmai pentru că am vrut să avem laolaltă cele două versiuni ale noastre, un fel de 'înainte și după'. Diferențele sunt majore, cred, însă, că a rămas constantă bucuria de a dialoga despre literatură. Ne-am maturizat, fiecare în felul lui, drept care se simte pe alocuri chiar și o răsturnare de poziții: un Vasile mai meditativ, mai contemplativ, pe când la mine e evidentă orientarea radicală înspre zona psihanalizei și a filosofiei. În 2010, Vasile era cel care venea dinspre istorie, ideologie, sociologie, iar eu eram puristul literar.

AGERPRES: Care sunt paginile dumneavoastră preferate de corespondență din literatură?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Aici răspund, fără să mă gândesc, Corespondența lui Flaubert, urmată îndeaproape de Scrisorile lui Joyce (în special cele către Nora, pe care le-am tradus). Ambele au darul de reda portretul interior al câte unui artist radical, deloc dispus la complezențe și compromisuri. Sunt două autoportrete de maniaci.

Pe locul al treilea aș așeza corespondența lui Kafka, care vine să completeze Jurnalul scriitorului praghez: scrisorile lui K. mi se par mult mai 'endearing' decât ale primilor doi scriitori, se simte la el o dorință tragică de a scăpa propriului psihic și destin.

AGERPRES: O provocare: cum ar arăta astăzi portretul unui scriitor maniac?

Bogdan-Alexandru Stănescu: De fapt, întrebarea e mai puțin provocatoare decât ar părea. În condițiile socio-economice actuale, sub presiunea schimbării industriei editoriale într-o mașinărie universală de profit, cea mai mare tentație a unui prozator este aceea de a servi gustul public.

Foarte puțini scriitori își mai asumă riscul de a fi antipatici, de a zgudui, de a jigni. Or, pentru mine, aceia sunt scriitorii adevărați. Scriitorul maniac contemporan e cel care nu se gândește la vânzare, la cartea-produs, ci are în vedere doar propriul text și coerența internă a acestuia.

AGERPRES: Ați debutat cu un volum de poezie doi ani mai târziu ('Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul', 2012), care poate fi catalogat drept un debut 'întârziat', dacă ne raportăm la debuturile colegilor dumneavoastră de generație biologică. Credeți că e corectă sintagma asta, debut 'întârziat', în cazul dumneavoastră, dar și în general?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Orice retard e caracterizat ca atare în funcție de un anumit etalon. În cazul poeziei, acesta este clișeul poetului tânăr sau al tânărului poet care arde iute și-și epuizează materia ontică până-n 30 de ani. E un clișeu romantic, al tuberculozei și al războaielor de independență națională, al pașoptismului, pe când modernismul umanist de secol XX instaurează o altă figură, cea a polihistorului, a poetului înțelept, metafizic.

În cazul meu, debutul a fost întârziat de frică (să-i spun teroare?) sau, cum se spune acum, din cauza sindromului impostorului. Nu am fost convins că poezia pe care o scriam are vreo valoare, așa că m-am orientat spre cronica literară, pe care am practicat-o cu sârguință mai bine de un deceniu, săptămânal, deși nu-mi făcea nicio plăcere. 2012 a fost un an de cotitură, pentru că acel prim volum a rupt niște bariere psihologice, s-a cerut scris.

AGERPRES: Ce anume vă displăcea atât de mult la activitatea de cronicar literar? Dincolo de faptul că vă doreați, în schimb, să scrieți poezie.

Bogdan-Alexandru Stănescu: Mai mult ca sigur gândul insidios că nu sunt bun în ceea ce fac. Mă prefăceam, iar lucrul ăsta îl simțeam eu înaintea oricui altcuiva. De fiecare dată când eram prezentat drept critic literar, simțeam o jenă cumplită, îmi venea să mă ascund în gaură de șarpe. Mai era și senzația dureroasă că amân lucrul cu adevărat important și că-mi pierd timpul citindu-i pe alții cu creionul în mână, deși 80% dintre ei nu o meritau.

AGERPRES: Credeți că mai este relevantă astăzi cronica de carte?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Da, fără nicio îndoială. Scriitorul este un profesionist și cred că merită o evaluare profesionistă a muncii sale. Și aici nu vreau să jignesc criticii neprofesioniști, bloggerii, book-tokerii, vloggerii, cluburile de carte - au rolul lor și nu e deloc lipsit de importanță.

Dar un scriitor vrea să fie citit și de cineva care deține o hartă interiorizată a istoriei literaturii universale, apoi pe cea a literaturii naționale, care poate desprinde mecanisme literare din carnea unei cărți pentru ca apoi să le așeze în paradigme sincronice și diacronice. Pentru testarea unei mașini nu e de ajuns să știi să conduci, trebuie să știi cum a progresat modelul prezent față de anteriorul, să-i stabilești consumul, să vezi în câte secunde prinde suta la oră și ce hibe ascunse prezintă.

AGERPRES: 'Mă țineam departe de cercurile de tineri scriitori', mărturisește alter-ego-ul dumneavoastră Bobiță din 'Copilăria lui Kaspar Hauser' (2017), atitudine care pare să fie confirmată și mai târziu, de un alt personaj, de data aceasta din 'Soarele Negru' (2024). Așa a fost, v-ați ținut departe? Dacă așa a fost, ce credeți că ați pierdut și ce credeți că ați câștigat ținându-vă departe?

Bogdan-Alexandru Stănescu: În primul rând, cele două personaje amintite de dumneavoastră, Bobiță și Gigi Ibrahim, nu coincid, nici măcar discursiv. În cazul lui Ibrahim, cenaclul literar, chiar dacă e privit cu oroare, e locul în care-și găsește primele două iubiri - atât eros, cât și agape.

Cazul meu s-ar situa la mijloc, între ei doi; am fost atras de grupurile de tineri scriitori, dar în același timp nu mă mișcam natural printre ei. Contribuia la asta cred și faptul că eram considerat 'critic literar', pe când eu mă credeam poet. Drept care am început să mă îndepărtez, mai ales din clipa când am devenit editor de carte. Știți cum se spune, e bine să nu-ți cunoști idolii.

AGERPRES: De unde această preferință pentru mitologie și lumea veche, care reiese din toate cărțile pe care le-ați scris, inclusiv din unele titluri și inclusiv din titlul colecției pe care o coordonați la Editura Trei, Anansi?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Pentru că de la început am intuit, apoi am înțeles că mitul trebuie privit ca oglindă și că 'povestea mitologică' trebuie interpretată simbolic, tot așa cum trebuie citit propriul nostru psihic. Se regăsește aici metoda jungiană de abordare a mitului ca poartă de acces în inconștient, dar și extensia ei ultimă, aceea a mitologiei ca proiecție a inconștientului colectiv.

Cât despre lumea veche, se întâmplă să mă simt mai acasă acolo decât în contemporaneitate. Este mecanismul de apărare al unui introvertit care simte nevoia să se exprime artistic.

AGERPRES: Citindu-vă, mi-am amintit de conceptul de 'psihogeografie' (Debord, 1955), inspirat și de cel mai vechi de 'flaneur', pentru că Bucureștiul este aproape ca un personaj, în toate cărțile dumneavoastră, inclusiv cele de poezie. Cât de mult a contat documentarea, pe lângă ce v-a pus la dispoziție memoria, pentru toate aceste reconstrucții ale orașului în universul ficțiunii?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Am umblat enorm prin București, la diferite vârste și la diferite ore ale zilei, l-am văzut schimbându-se sub ochii mei în timp ce mă schimbam la rândul meu. L-am bătut la pas, cu tramvaiele și metroul înainte de '89, în goana colectivă după mâncare, apoi în anii '90, ca adolescent, alergând noaptea de la un bairam la altul în cartiere îndepărtate, apoi în liceu și facultate (re-)descoperind orașul prin ochii colegilor care stăteau la cămin, l-am străbătut prin spitale, cimitire și morgi, am fost un tânăr tată încărcat cu sacoșe de cumpărături sau ducându-și copiii la grădiniță, sunt un bărbat matur care străbate centrul orașului în fiecare zi pe jos.

În toți acești ani am învățat toate crăpăturile asfaltului, pentru a le uita, am ascultat atâta muzică încât de câțiva ani n-o mai suport și de multe ori am simțit că privirea, în momentele de neatenție, percepe contururile orașului vechi, din copilăria mea, peste care se așază palimpsestic straturile succesive postrevoluționare. Iar la cea mai mare adâncime se află Bucureștiul povestit de bunicii mei, pe care nu l-am prins: Târgul Moșilor cel vechi, Zidul Morții, Vasilică și Mărioara, Valea Plângerii.
Deci, vedeți, documentarea nu putea fi decât o formă de a ține în frâu imaginația și memoria, nu o etapă esențială a scrisului.

AGERPRES: Care ați zice că este flaneur-ul dumneavoastră preferat din literatură? Poate Joyce?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Da, Joyce este unul dintre flaneur-ii mei emblematici, însă nu se află în capul listei, ci undeva pe mediană: deși atipic, Nietzsche îmi pare un flaneur laborios admirabil. Apoi Baudelaire, E.A. Poe, Virginia Woolf, Walter Benjamin (evident), până la Will Self, contemporanul nostru.

AGERPRES: 'Și mi-am spus, cu oarecare satisfacție: în ce ființă estetică m-am transformat, câtă obiectivare' sună două versuri din 'anaBasis' (2013). Cât de mult simțiți că ați înaintat, după trei romane, trei volume de poezie, două cărți de eseuri și un volum de epistole, în acest proces de 'obiectivare'?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Enorm. E un traseu care s-a cerut parcurs tocmai pentru a atinge acea etapă a obiectivării pe care mi-o doream în 2013, fără posibilitatea unei scurtături. În special în proză, lupta mea a fost aceea de a scăpa de tirania Eului, de a putea spune povești ale altuia. Cumva, am căutat să parcurg un traseu specific mitului, de proiectare în materia obiectivă a cuvântului.

AGERPRES: 'Copilăria lui Kaspar Hauser', primul dumneavoastră roman, a câștigat cele mai importante premii acordate în România, dar și două premii importante în străinătate, și a și fost tradus în câteva limbi, v-a luat prin surprindere tot succesul acesta? Fiind și primul roman.

Bogdan-Alexandru Stănescu: Pentru mine a fost importantă această trecere a Rubiconului (un firicel de apă, de altfel), dinspre poezie și eseu înspre proza propriu-zisă. Trăiam de ani buni cu spectrul acesteia deasupra umărului, dar amânam momentul din diverse motive fantasmagorice: cumva, în cazul meu proza s-a născut la intersecția dintre poezie, eseu și critică literară, forme pe care le practicam impur, trișând.

Abia când am început să scriu proză am înțeles că asta sunt menit să fac. Ceea ce nu înseamnă că m-am oprit din a scrie poezie sau eseu, ba chiar aș spune că o fac cu mai multă lejeritate acum. A fost o eliberare. Nu, nu m-au mirat premiile, m-au bucurat. A fost, obiectiv judecând, cea mai bună carte de proză a acelui an.

AGERPRES: Dacă Bucureștiul reprezintă fundalul geografic al cărților dumneavoastră, anii '90 constituie perioada predilectă, în contextul unei recuperări a perioadei în literatura română a ultimilor ani. Suscită oare această perioadă la fel de mult interes în ochii unui public străin pe cât suscitau romanele despre comunism în chiar perioada despre care vorbim? Mă refer, bineînțeles, la Europa de Est aici.

Bogdan-Alexandru Stănescu: Aș spune că greutatea stă pe doi umeri la fel de puternici: anii '80, un deceniu al miracolelor (foamea e un miracol, trecerea de la prima copilărie la a doua e la fel de miraculoasă, oprirea curentului în fiecare seară era miraculoasă, chipul mamei în lumina lumânării) și anii '90, haosul, violența, adolescența, muzica, MTV-ul.

Nu știu cât interes suscită, dacă e să analizăm un pic cartea românească tradusă în străinătate nu cred că există vreo temă unificatoare. Dar perioada, așa cum ați spus, trebuie recuperată, pentru că reprezintă solul în care-și înfige rădăcinile prezentul. Politicianismul, ipocrizia ridicată la rang de stil de viață, chiar și populismul naționalist de acolo se trag, din acele două decenii. În același timp, nu putem nega existența unei nostalgii universale, în special pentru anii 80, pentru simplitatea vieții, pentru o sărăcie cuminte.

Uitați-vă la cazul 'Stranger Things', la care ne uităm cu pasiune și noi și copiii noștri adolescenți: nu demogorgonii sunt nada serialului, ci chiar această nostalgie după o epocă trecută și totuși foarte apropiată.

AGERPRES: Putem numi oare anii '90 copilăria sălbatică a României capitaliste?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Dat fiind că primii 'capitaliști' au venit din eșalonul secund al Partidului și din Securitate, aș spune că anii '90 reprezintă mai curând adolescența, lobul prefrontal blocat de explozii interne, alambicul alchimic din care iese materia neagră a prezentului.

AGERPRES: Romanul dumneavoastră 'Abraxas' a apărut în Franța, în traducerea lui Nicolas Cavailles, la prestigioasa editură Gallimard, în colecția 'Du Monde Entier', dar și în Polonia, Bulgaria, Macedonia de Nord și Serbia, ceea ce constituie în sine o performanță. Cum ajunge un autor român să fie tradus, care ar fi circuitul? Dacă există unul.

Bogdan-Alexandru Stănescu: Performanța i-o datorez atât agentei mele, Laura Susijn, cât și faptului că Abraxas a câștigat multe premii prestigioase în țară (Observator cultural, Premiul Ziarului de Iași, Premiul Academiei). În același timp, ca să răspund întrebării dumneavoastră mai exact, Nicolas Cavailles tradusese la rugămintea mea un fragment consistent din roman (spre 50 de pagini), care putea să dea o idee despre stilul cărții unui eventual editor interesat.

Este un proces destul de laborios și lipsit de glamour-ul cărților comerciale, care se vând în 20 de teritorii într-o lună. Aici (ficțiunea literară) așteptarea e lungă și de multe ori lipsită de rezultate: mie mi s-au reproșat îndeosebi dimensiunile romanului. Plus reproșul tacit că sunt român, aș adăuga eu.

AGERPRES: Dar care este problema cu autorii români? Care mai sunt prejudecățile?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Este exact aceeași prejudecată care a făcut ca ani la rând editorii români să fie dezinteresați de scriitorii din jurul țării noastre, bulgari, sârbi, ucraineni. 'Pentru că nu vând', mi s-a tot răspuns când întrebam de ce nu traducem un oarecare scriitor sârb foarte bun. Și, într-adevăr, a fost o vreme când acești autori nu vindeau. Însă în acei ani se recupera enorm în materie de traduceri, erau mari autori britanici, francezi, americani, încă netraduși, iar publicul era avid după acele literaturi.

Între timp, însă, odată cu tsunamiul de literatură comercială anglo-saxonă care ne-a măturat în ultimii ani, cred că s-a ajuns la o supraofertă și la o 'sastiseală' a cititorilor în fața acestor literaturi. Și brusc, un bulgar genial, un sârb foarte talentat, o scriitoare croată extrem de inteligentă au devenit alternative fresh. Sper că așa se va întâmpla și cu noi. Până atunci, însă, trebuie să ne vedem de scris.

AGERPRES: Ați lucrat împreună cu traducătoarea Lora Nenkovska la traducerea în limba bulgară a acestui roman, 'Abraxas', în cadrul unui proiect al New Europe College, povestiți-ne un pic despre experiența asta.

Bogdan-Alexandru Stănescu: Lora este genul de traducătoare care nu lasă niciun amănunt neverificat. La finalul traducerii face liste cu întrebări, cu termeni care poate i-au scăpat sau sunt neclari. Apoi încearcă să convertească vizual ceea ce descriu cuvintele, așa că întreabă: cum arăta placa aceea de beton? Deci cărarea șerpuia printre brazi? Noi am profitat de bursa NEC și ne-am plimbat. Am bătut la pas Bucureștiul în căutarea tuturor locurilor din 'Abraxas', în același timp discutând diferitele registre lingvistice din roman. În special argoul.

AGERPRES: În ciuda temelor care se repetă, inclusiv cele mai grele, cum ar fi absența tatălui din peisaj, 'Soarele negru', cel de-al treilea volum al trilogiei începută cu 'Copilăria lui Kaspar Hauser' și continuată cu 'Abraxas', lărgește mult formula, în sensul în care România, de dinainte și de după 1989, devine un tărâm mult mai complex, aproape mistic, nelipsind de aici nici elementele care țin de senzațional. V-ați simțit un pic mai liber, ca autor, scriind această carte?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Formula am început s-o aplic în 'Kaspar Hauser', oarecum timid, atât în 'Crematoriul', cât și în ultimul capitol, unde mitologia își strecura coada prin crăpăturile din peretele realismului. În 'Abraxas' am folosit formula memoriei imaginative pentru a putea explora spații și vremuri îndepărtate. În 'Soarele negru' n-am mai avut nevoie de tertipuri.

Nu știu dacă m-am simțit mai liber. Cred că mai curând am fost 'mai stăpân' pe mine. Dat fiind că vorbim despre o trilogie tematică, însă, trebuie spus că în primul roman Tatăl nu e absent, ci e chiar prea prezent, e un Tată care aduce limbajul, comunicarea, jocul și mizeria. În 'Abraxas', rolul lui e preluat de mamă, de Prințesa Ralu, o mamă-dragon care înfulecă bărbați și-și sufocă fiul, predestinându-l ratării.

În 'Soarele negru', personajul principal este triada familială, un spațiu închis și violent din care Gigi Ibrahim scapă abia după 40 de ani.

AGERPRES: Vă numărați printre foarte puținii scriitori români care au un agent literar. Cât este de important ca autor să ai un agent literar?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Depinde ce-ți propui. Cred că dacă ai timp la dispoziție și ești gata să înveți, te poți descurca bine și fără agent. Eu muncesc zece ore pe zi, nu-mi permit luxul de a fi propriul meu agent. Un alt lucru important, pe care l-am înțeles târziu, este evitarea marilor agenții: ca scriitor român, autor de literary fiction, nu vei avea parte de prea multă atenție din partea lor.

Revenind la întrebare, niciun agent n-o să facă minuni pentru tine, trebuie să muncești la fel de mult, mai ales că, în cazul agentului străin, îi lipsește comunicarea directă cu textul tău, deci până într-un punct va trebui să meargă pe încredere. Dar sunt multe aspecte ale unui roman care nu pot fi 'povestite'. Vocea nu poate fi povestită, atmosfera, la fel.

AGERPRES: Ați tradus din James Joyce, Tennessee Williams, Louise Gluck, William Faulkner, C.G. Jung, Anne Carson etc., proză, dramaturgie, poezie, care a fost cea mai dificilă carte pe care ați tradus-o?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Nu am prea luat cărți ușoare în traducere, ci doar cărți care mi-au plăcut. Oricât de grele ar fi fost, plăcerea de a traduce o depășește de multe ori pe cea de a scrie. Sunt momente în care scrisul pare ca alergarea hamsterului pe roată, sec și redundant. Traducerea nu e niciodată așa.

Fiecare autor a fost 'dificil' în felul său: Faulkner, pentru că trebuie să ții mereu minte de unde a plecat fraza interminabilă, Anne Carson, pentru că alternează planurile mitologic-real, mutând în același timp pe tabla stilistică etc. Dar, de fapt, nu-mi amintesc niciodată 'greutatea' unei cărți traduse, ci cum m-a făcut să mă simt: fiecare dintre ele vine la pachet cu o stare unică.

AGERPRES: Ați contribuit la colecția de biografii romanțate a editurii Polirom cu un volum despre Caragiale, se mai pot spune lucruri noi despre Caragiale?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Despre Caragiale, nu. Dar despre personajul Caragiale, da, categoric. De altfel, nu mi-am propus o lucrare de istorie sau critică literară (deși am citit enorm despre și de Caragiale), ci mi-am impus să scriu exact ce mi se cerea, o biografie romanțată. Un alt pariu, despre care am tot vorbit, a fost acela de a prinde vocea lui Caragiale, cea din scrisori, care mi se pare fenomenală!

AGERPRES: Sunteți autor (prozator și poet, eseist), editor, traducător, cum vă gestionați timpul între cele trei pasiuni și meserii totodată? Sunteți foarte disciplinat sau dimpotrivă, lucrați mai degrabă haotic?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Departe de mine disciplina! Dimpotrivă, sunt un copil al haosului, însă unul temperat. Ca să vă răspund la întrebare: muncesc tot timpul. Și dacă nu muncesc în mod vizibil, o fac în minte, fie conștient, fie inconștient. Mi se întâmplă des să traversez pe roșu, să mă poticnesc în stâlpi sau să mă trezesc că cel din fața mea mă privește nedumerit, așteptând răspunsul la o întrebare.

Ce mă ajută însă este faptul că tot ceea ce fac se învârte în jurul unei iubiri pentru carte în general și literatură în special de care nu m-a putut lecui nimic.

AGERPRES: Ați publicat, în Anansi, 4 din cei 6 autori care au câștigat Premiul Nobel pentru literatură în ultimii 6 ani, Laszlo Krasznahorkai, Annie Ernaux, Jon Fosse, Louise Gluck, care este secretul dumneavoastră? Poate ne spuneți și cine va lua Nobelul anul viitor?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Am mai spus că nu e vorba despre niciun secret. E vorba despre multă muncă, o selecție atentă a autorilor și, mai presus de orice, pasiune pusă în slujba unei meserii care tinde să devină industrie. Dacă îți amintești însă că ai intrat pe piața de carte din dragoste pentru literatură, nu ai cum să nu faci o colecție bună de carte.

Deci, nu, nu vă pot spune cine va câștiga Nobelul. Vă pot spune doar că-mi doresc să-l câștige Mircea Cărtărescu. Iar dacă nu, Anne Carson.

AGERPRES: Ați publicat la finalul anului trecut un al doilea volum de eseuri, 'Peștii cubanezi', care s-a născut ca reacție la o discuție aprinsă având în centru romanul dumneavoastră 'Copilăria lui Kaspar Hauser'. Reușiți mereu să transformați lucrurile negative care vi se întâmplă în lucruri pozitive?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Nu neapărat. Ce fac însă este să-mi exploatez obsesiile, să nu las să treacă pe lângă mine nicio iritare, nicio nemulțumire. Folosesc scrisul pentru a sutura rănile din viață. E singurul meu talent. În cazul volumului 'Peștii cubanezi', nu neapărat acel mic scandal a fost scânteia, ci faptul că am simțit nevoia să iau o pauză de la proză, fără a mă opri din scris. L-am scris în paralel cu un 'roman în versuri' la care încă lucrez și care mi-a fost în mod evident inspirat de traducerea lui Anne Carson. Uite cum se leagă toate lucrurile, editarea de carte, lecturile personale, scrisul, viața.

AGERPRES: Tot la finalul anului trecut ați câștigat rezidența literară Cărturești. Povestiți-ne un pic despre proiectul pe care l-ați depus, proiectul la care lucrați acum.

Bogdan-Alexandru Stănescu: Din superstiție, nu vreau să spun nimic specific despre romanul la care lucrez. Dar pot spune că e un roman-triptic, un hibrid de proză-poezie-teatru care pleacă de la un pretext istoric. Mă interesează punctul de flexiune dintre mitologie, sex și putere. În plus, vreau să exploatez din ce în ce mai apăsat persoana a III-a, un prag tehnic pe care l-am trecut doar parțial până acum.

AGERPRES: Și o întrebare capcană, de final: ce-i lipsește cel mai mult, acum, literaturii române?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Răspuns-capcană: Nimic intrinsec. Îi lipsește timp, îi lipsește spațiu, îi lipsesc banii. 'A room of one's own'. Suntem o categorie profesională condamnată să-și practice meseria după 8-10 ore de serviciu, după ce ne creștem copiii, facem cumpărăturile și avem grijă de părinții noștri. După care ni se cere perfecțiunea formală a unui scriitor care are independență financiară.

Nu avem burse, nu avem rezidențe, nu avem niciun pic de grijă din partea unui stat preocupat de propria hoție. Singurele burse și rezidențe vin din zona privată, tot așa cum educația, în ultimele decenii, a fost lăsată pe umerii editurilor, în timp ce guvernele succesive au fost preocupate să schimbe an de an miniștrii la Cultură și Educație și să facă reforme de dragul reformelor. Scriitorul român este, pur și simplu, al nimănui.

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este prozator, poet, eseist, traducător și editor, director editorial al imprintului Anansi.World Fiction (Grupul Editorial Trei). A debutat în 2010 cu volumul de eseuri epistolare 'Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc' (împreună cu Vasile Ernu), iar în 2012 ca poet.

A publicat romanele 'Copilăria lui Kaspar Hauser' (2017), 'Abraxas' (2022) și 'Soarele negru' (2024), distinse cu importante premii literare în România și în străinătate. În 2025 a publicat volumul de eseuri 'Peștii cubanezi'. Romanele sale au fost traduse în mai multe limbi europene, iar 'Abraxas' a apărut la editura Gallimard. A tradus, printre alții, din James Joyce, William Faulkner, Louise Gluck, Anne Carson și C.G. Jung.AGERPRES (RO - autor: Cristina Zaharia, editor: Mariana Ionescu, editor online: Adrian Dădârlat)