"Şaisprezece nepoţi avea moş Barbu. Mulţi lăsaseră deja jocurile copilăriei pentru cele cu viaţa, dar toţi ascultau la lumina unei lumânări de seu în multe dăţi, seara, cum e viaţa. Bătrânul începea povestea uitându-se către copii, dar după câteva vorbe şi-o spunea numai lui. Oameni, locuri, întâmplări vechi coborau în odaie şi nici măcar focul din sobă nu cuteza să se stingă până povestea nu era gata. Nicio întrebare, niciun foşnet - nimeni nu îndrăznea să desigileze istorisirea întrerupând-o; mereu rămânea închisă în timpurile trecute, fără vreo legătură cu cele de acum. Numai ochii se înflăcărau, se încruntau, se luminau sau se umezeau. Atât", aşa îşi începe profesoara Florentina Teacă, născută în Voineşti-Covasna, una dintre frumoasele sale poveşti.

Voineştiul a fost, până să devină un cartier al oraşului Covasna, un sat de mocani în care păstoritul s-a transmis din generaţie în generaţie. Oameni curajoşi, căliţi şi destoinici, demni, înţelepţi şi frumoşi, uniţi în credinţa în Dumnezeu, care şi-au crescut copiii în dragoste faţă de valorile tradiţionale româneşti, mândri de rădăcinile lor străvechi.

Legenda spune că un voievod, care trăia nu departe de cetatea dacică din Voineşti, i-ar fi pus pe cei trei fii ai săi să tragă cu arcul, iar unde li s-a înfipt săgeata le-a dat pământul să-l stăpânească. Săgeata unuia dintre ei, Voinea, a căzut în Voineşti, locul purtând de atunci numele acestuia.

Nepoată de mocan, Florentina Teacă a terminat două facultăţi - pe cea de Litere în anul 2000 şi de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi în 2004 şi s-a întors acasă simţind că are de împlinit o datorie morală faţă de înaintaşi.

"Eu mă trag din mocanii voineşteni şi am simţit că am o datorie să le întorc ce au făcut ei sute de ani pentru ca eu să fiu ceea ce sunt azi. (...) Mereu am simţit că am această datorie, de a întoarce măcar o parte din cât am primit de la aceşti oameni mândri, statornici, harnici. (...) Lumea mocanilor, în general, şi a mocanilor voineşteni, în special, este o lume frumoasă, sunt oameni cu suflet frumos, care şi-au păstrat tradiţiile şi obiceiurile sute de ani. (...) Când eram mică, moşu' ne tot povestea despre cum a fost viaţa lui de-a lungul a multe anotimpuri petrecute pe diverşi munţi, alături de oile, măgarii şi câinii lui. Dar eu, copilă prostuţă, alegeam joaca şi cărţile de poveşti, neştiind că poveştile moşului meu erau nepreţuite. Moşu' s-a dus acolo unde drepţii se odihnesc, iar poveştile lui s-au pierdut pentru totdeauna. Şi nu pot să mi-o iert. Şi mi-am făcut o promisiune: să încerc să salvez, atât cât pot, poveştile altor bunici din Voineşti", mărturiseşte Florentina Teacă.

Sunt, deja, aproape zece ani de când reconstituie fragmente din trecutul comunităţii româneşti din Voineşti-Covasna, din dorinţa de a le aduce un omagiu strămoşilor ei şi celorlalţi mocani care au trăit pe aceste meleaguri, dar şi de a lăsa generaţiilor viitoare "mărturia unui neam străvechi".

Bate din poartă în poartă, stă de vorbă cu oamenii locului, cu bătrânii satului, le deapănă amintirile, răscoleşte trecutul şi adună poveşti de viaţă pe care le scrie, străduindu-se să salveze ce se mai poate salva înainte de a fi uitate şi pierdute pentru totdeauna.

De-a lungul timpului, a adunat şi a publicat mai multe albume cu fotografii inedite, de o incontestabilă valoare documentară, provenind din arhiva familiei sale sau din alte colecţii private, atât fotografii cu oameni simpli, cât şi cu personalităţi originare din Covasna-Voineşti, precum Justinian Teculescu, născut pe 1 noiembrie 1865, cel ce avea să devină primul episcop al Armatei Române. Multe dintre aceste fotografii, îngălbenite de vreme, au fost adunate de elevii de la Şcoala Gimnazială "Avram Iancu", cărora le-a fost profesoară.

După primul album, "Covasna, Voineşti: Istorie şi cultură românească în imagini", apărut în 2014, Florentina Teacă a început să primească sute, iar apoi mii de poze de la diverşi oameni, reuşind, în cele din urmă, să angreneze aproape toată comunitatea locală în acest proiect. În fiecare fotografie vedea o fereastră deschisă către timpuri străvechi şi către o lume aproape pierdută, iar la scurt timp a publicat al doilea album, intitulat "Chipuri de demult din inima României: Voineştii Covasnei în imagini din secolul trecut", apoi volumul "Mărturii ale continuităţii româneşti în Carpaţii de Curbură: Voineştii Covasnei în imagini şi cuvinte", care ilustrează viaţa spirituală, tradiţiile, obiceiurile, ocupaţiile, meşteşugurile şi portul popular al acestor oameni din inima ţării.

"Întotdeauna am considerat fotografiile un fel de vehicule de memorie. Ele surprind o secundă pentru eternitate. (...) Fotografiile de familie adunate în acest album redau, aidoma unei oglinzi, vremuri, oameni din Voineştii Covasnei de odinioară, aşa cum erau. (...) Uneori aceste imagini nasc lacrimi, alteori stârnesc zâmbete sau chiar hohote de râs, dar important e că trezesc emoţii. După cum spune o veche zicală, o fotografie face cât o mie de cuvinte. Aceste fotografii de familie vorbesc. Vorbesc despre strămoşii noştri, despre bucuriile şi necazurile familiilor de voineşteni, despre momente importante ale comunităţii, despre oameni frumoşi şi demni. Vorbesc despre oameni care şi-au servit ţara ca militari, şi-au crescut copiii în dragoste faţă de valorile tradiţionale româneşti, despre păstori care au străbătut munţii cu turmele lor. Vorbesc despre oameni datorită cărora suntem astăzi ceea ce suntem. (...) De-a lungul timpului am adunat aceste poze cu credinţa că nu există scuză să nu fie văzute, publicate, popularizate. Desigur, în această ecuaţie eu sunt doar o unealtă. Cei care mi-au pus în palmă amintirile lor sunt de lăudat mai mult. Cu emoţie, cu bucurie am primit aceste poze şi tot aşa cum mi-au fost date, tot aşa vi le dăruiesc şi eu", notează Florentina Teacă în unul dintre primele volume.

Pe lângă această cronică în imagini a românilor din Arcul Carpatic, Florentina Teacă a publicat, printre altele, şi o carte despre Nedeia mocănească sau Sântilia, cea mai veche şi importantă manifestare tradiţională a românilor din zonă, dar şi volumul "Mocanii voineşteni, străjeri ai românismului în Arcul carpatic transilvan", care prezintă, în aproape zece capitole, viaţa "oamenilor de la umbra cetăţii dacice din Valea Zânelor-Covasna", începând cu felul şi înfăţişarea lor, continuând cu rânduielile de la stână şi terminând cu bucatele tradiţionale, obiceiurile şi sărbătorile lor tradiţionale.

"Deşi era înzestrat cu puţină ştiinţă de carte, în trecut, ciobanul avea capacitatea de a putea deosebi fiecare oaie de cârd; era veterinar, meteorolog, cunoştea harta cerului, adeseori era cunoscut ca având înzestrări oculte, ştia să ferece gura lupului care le pricinuia pagube, ştia să alunge vraja care lua mana laptelui, cunoştea calendarul naturii, ştia să respecte datinile creştine", ne spune Florentina Teacă în una dintre scrierile sale.

Aminteşte şi despre păpuşile de caş pe care tinerii ciobani le făceau pentru a le dărui iubitelor, despre horele care duduiau pământul de Sântilie, dar şi despre "tovarăşii de nădejde" ai mocanilor: câinii ciobăneşti şi nelipsitele bâte pe care aceştia îşi "încrustează gândurile".

"Meseria de cioban se moştenea din tată în fiu, fiii intrând ca ciobani cu plată la oile părinţilor, de la care primeau anual: 7 oi, opinci, suman, căciulă, două perechi de iţari, câte o sarică pentru iarnă şi hrană. Sporindu-şi oile, pe parcurs intrau ca asociaţi în turmele părinţilor, iar dacă erau mai pricepuţi şi deprindeau ciobănia mai repede, intrau ca baci la alţi stăpâni de oi. Deci, plata se făcea numai în natură, tinerii oieri fiind cointeresaţi să-şi sporească turmele proprii. (...) Din multele lor obiceiuri pastorale, cel mai frumos şi celebru rămâne Sântilia. (...) Văzută, iniţial, ca un 'târg de fete', Sântilia avea mai multe rosturi: de a mijloci idile, de a uni destine, de a face alianţe şi, nu în cele din urmă, de a uni 'hotarele' dintre românii de aici şi românii de peste munţi, hotare impuse cu forţa de mai-marii acestei lumi, dar ignorate tocmai de către 'cei mai mici şi mai umili'. În zilele Sântiliei, trei la număr, despre care memoria colectivă reţine că se desfăşurau în jurul datei de 2 august, care coincidea cu ziua Sfântului Prooroc Ilie (conform calendarului iulian, pe stil vechi), tinerii ciobani coborau din munte, îşi căutau şi alegeau viitoarele mirese, le dăruiau păpuşile de caş, jucau cu aceste fete în horă, se cunoşteau cu ele, se îndrăgeau şi, dacă lucrurile se potriveau, mergeau şi le cereau de la părinţii lor, urmând ca, ori la sfârşitul toamnei, la încheierea sezonului pastoral, ori în miez de iarnă, între Bobotează şi începutul Postului Mare, să aibă loc nunta", notează aceasta.

"Voineştenii, prin definiţie, simt româneşte", spunea Florentina Teacă, iar ea, descendentă a acestei viţe, cum ar putea simţi altfel?!

De-a lungul timpului, aceasta a iniţiat şi s-a implicat în numeroase acţiuni de promovare a valorilor naţionale şi identităţii româneşti, fiind secretar executiv al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, vicepreşedinte al filialei Covasna a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor "Regina Maria", coordonatoare a Asociaţiei de tineret GRIT din Covasna, cercetător-asociat la Centrul European de Studii Covasna-Harghita care funcţionează sub egida Academiei Române şi colaboratoare a Centrului Ecleziastic de Documentare "Mitropolit Nicolae Colan" din Sfântu Gheorghe. Doi ani a lucrat ca muzeograf în cadrul secţiei de Etnografie a Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu Gheorghe şi s-a înscris la doctorat cu o temă referitoare la păstoritul transhumant al mocanilor din Arcul Intracarpatic.

În urmă cu cinci ani, când s-a sărbătorit Centenarul Marii Uniri, Florentina Teacă s-a numărat printre cei o sută de covăsneni care au străbătut cu căruţele drumul până la Alba Iulia, refăcând, în mod simbolic, traseul parcurs de înaintaşii lor pe 1 Decembrie 1918.

"O ţară se clădeşte greu... Cu greu şi cu multe mijloace şi pe multe planuri. Şi avem, Doamne-ţi-mulţam, o ţară mare şi frumoasă, aşadar cu trudă multă făcută! Avem liderii - un Burebista, un Ştefan, un Goldiş, ce au adunat ceea ce-i mai bun de la cei mulţi, l-au pus în practică şi au pus pecete peste ceea ce au făcut bun pentru neamul lor. (...) Ziditori au fost nu numai arhitecţii, ci şi cei ce au pus fiecare piatră la locul ei. Aşa s-a făcut ţara şi are ziduri bune - pentru că au lucrat mulţi la ea. Despre cei mulţi şi mereu neştiuţi ziceam că sunt importanţi pentru ca un neam să aibă conştiinţă de apartenenţă comună care să dăinuiască. Despre aceştia - norodul vorbesc acum şi anume despre unii dintre ei - mocanii de la noi, din Voineştii Covasnei. Ideea centrală este că ciobanii aceştia chiar au pus osul mereu la facerea României noastre, au fost santinelă românismului, au fost chezaşii lui. Şi sunt", a adăugat drd. Florentina Teacă.

"Departe de proza vieţii cotidiene", cum îi place să spună, Florentina se bucură de fiecare clipă din viaţă, de fiecare poveste adunată, de fiecare zi care îi aduce ceva nou.

"Am făcut o înţelegere cu viaţa: să ne bucurăm una de alta", afirmă Florentina Teacă. Dacă i-ai cere să îţi dea un sfat, ţi-ar răspunde cu siguranţă "Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere", aşa cum zice o străveche vorbă românească, recunoscătoare fiind că Dumnezeu i-a dat "atât de mulţi prieteni cu tâmple argintii".

Nici norii, nici stelele, nici oamenii nu-s făcuţi să zăbovească, mereu trebuie să trudească: să facă ploaie, să facă noapte, să facă bine, menţionează aceasta, iar în Voineştii Covasnei fiecare om are o poveste, mai de demult sau din vremurile noastre, care trebuie adunată.

"Dacă mândria este un păcat, cu siguranţă, pe acesta îl am: sunt tare mândră de voineştenii mei! Şi de cei de ieri, şi de cei de azi", concluzionează Florentina Teacă.

Şi-şi continuă povestea: "Mai pe lături şi în urma oilor vin feciorii lui Barbu. Patru bărbaţi cu chimire largi, cu câte-o bâtă straşnică în mână şi cu ochii pe turmă. Mai lungă bătaie decât bâtele li-s dulăii. Mocăniţi: arşi pe bot, coada şi câte o ureche scurtate, zgarda cu ţepi de gât; ursuzi cei bătrâni, cu şagă cei tineri. Măgarii - cinci de toţi, merg printre oi, cum e şi vorba. Ei duc în spinările însemnate de Iisus cu cruce desagii cu de toate: oale, ceaune, cojoace, făină, slănină şi apă. Şi altceva..." AGERPRES/(A, AS - autor: Oana Mălina Negrea, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Ada Vîlceanu) 

Sursa fotografiilor: Florentina Teacă/Facebook.com