Alături de biserică, moara din sat a fost întotdeauna locul unde veştile zburau ca gândul, se vorbea despre secetă şi recolte, despre copii, despre supărări şi leacuri. Odată coborâţi din căruţe, sacii cu grâu şi porumb îşi aşteptau rândul pentru a intra în strânsoarea valţurilor. Pământurile Banatului au fost întotdeauna rodnice, iar bunăstarea oamenilor din satul de altădată se putea măsura după numărul sacilor de făină scoşi din vălţuire.

Preşedintele Asociaţiei ''Acasă în Banat'', Radu Trifan, a început o muncă laborioasă de căutare şi identificare a celor mai cunoscute mori de cereale care şi-au găsit locul în istoria judeţului Timiş, conturând astfel un patrimoniu mulinologic ce poate fi valorificat ca parte a patrimoniului industrial local. Acest patrimoniu care a supravieţuit, deşi este foarte valoros, se află într-o stare de conservare precară, riscând să dispară definitiv sub presiunea modernizării şi a reconversiei economice. Un segment semnificativ al acestui patrimoniu industrial îl reprezintă morile de cereale, cândva prezente în aproape toate localităţile mari ale judeţului.

O primă problemă sesizată a fost dispariţia din memoria colectivă a morilor care nu mai sunt funcţionale, dar şi faptul că monografiile satelor din Banat consultate nu vorbesc deloc sau doar în foarte mică măsură despre latura economică a localităţii, iar prezenţa morilor este menţionată doar tangenţial.

În proiectul iniţiat de Radu Trifan, intitulat "Morile Banatului", toate morile de cereale au fost localizate GPS, au fost fotografiate şi au fost incluse într-o bază de date publică. Totodată, echipa a efectuat şi o investigaţie în documente şi monografii legată de istoricul acestor clădiri, dar şi la faţa locului, acolo unde a fost posibilă colectarea unor mărturii prin viu grai.

"În cadrul proiectului am identificat 85 de mori în judeţul Timiş, la care s-ar putea adăuga şi moara cu tracţiune animală din Sânpetru Mare, amplasată din 1977 la Complexul Naţional Muzeal Astra din Sibiu, singura de acest gen păstrată şi conservată la noi în ţară. În judeţul Timiş erau, la finele anului trecut, 14 mori de cereale în funcţiune şi 71 care nu funcţionează. Unele dintre acestea din urmă se află în diferite stări de conservare, câteva dintre ele putând fi repuse în funcţiune fără mari dificultăţi, dar sunt şi unele în stare avansată de degradare, fiind necesară o intervenţie rapidă pentru a le pune în siguranţă", explică pentru AGERPRES Radu Trifan.

Sursa foto: Muzeul Astra

Despre moara cu tracţiune animală de la Sânpetru, vicepreşedintele Asociaţiei ''Acasă în Banat'', Nicoleta Trifan, a arătat că reprezintă un monument de arhitectură populară şi a fost o invenţie a şvabilor.

"În centrul instalaţiei de morărit era o roată dinţată de dimensiuni mari, formată din spiţe solide de lemn de stejar dispuse radiar, asemeni unei roţi de car centrată pe un stâlp vertical robust. La extremitatea externă a crucilor fixate în spiţa roţii erau înhămaţi doi sau patru cai, care prin tracţiunea lor puneau în funcţiune roata de moară. Acum, această moară cu tracţiune animală este în conservare foarte bună, la Muzeul Astra din Sibiu", a precizat Nicoleta Trifan.

Comuna Lovrin este renumită că în anul 1778 avea, potrivit documentelor menţionate de Radu Trifan, mori cu tracţiune animală amplasate în fiecare colţ al localităţii, pentru care proprietarii plăteau o taxă de funcţionare.

"Morile erau folosite doar pentru consum local, iar ultima dintre cele, cea de lângă cimitir, a funcţionat până în anii 1940. Cu toate acestea, pentru că producţia de cereale era mare şi necesarul de făină era crescut, în 1892, la Lovrin s-a ridicat o moară pe abur, cu motor diesel, de către o societate pe acţiuni. În timpul Primului Război Mondial, capacitatea de producţie era de 12 tone pe zi. Morarul Ştefan Bartzer (tatăl violonistului şi compozitorului Emmerich Bartz) a inventat un cilindru rotativ şi o perie rotativă care curăţa sitele plane. În 1929, grupul de mori s-a prăbuşit", spune Radu Trifan.

Moara din Lovrin, ridicată de întreprinzătorul Adalbert Zappe, în 1937, avea echipamente moderne pentru acele timpuri, iar în doar doi ani a fost redotată, s-a adăugat un corp nou de clădire şi un sistem pentru presarea seminţelor de floarea soarelui. În 1955, moara a trecut în proprietatea statului, dar astăzi este proprietate privată şi nu mai este funcţională.

Singura moară alimentată de apă din judeţ şi care mai este funcţională, numită "Moara cu noroc", pentru că a scăpat dintr-un incendiu devastator, a fost construită în perioada administraţiei austro-ungare, la începutul secolului trecut.

"Moara din Balinţ este singura alimentată de apă din judeţ, care încă mai funcţionează. Potrivit monografiei locale, în 1902 se construieşte iazul peste Bega, canalul şi moara care va fi pusă în mişcare de forţa apei. Totuşi, pe frontispiciul clădirii, este inscripţionat anul 1917 care ar putea fi anul finalizării lucrărilor de finisare sau punere în funcţiune. În anul 1940, moara aparţinea colonelului Dimitrie Petrescu Tocineanu, fiind devastată de un incendiu provocat din răutate, fără ca flăcările să ajungă la mecanismele principale sau la valţurile morii. Pentru că a scăpat de la dezastru, de atunci, localnicii au numit-o 'moara cu noroc'. În 11 iunie 1948, prin legea naţionalizării, moara este trecută în patrimonial statului şi exploatată. După Revoluţie, moara a fost abandonată şi a suferit mai multe distrugeri. În 2008, ea este cumpărată de familia Meszaros, care decide să o repună în funcţiune. Moara mai avea trei valţuri şi pentru a-i creşte capacitatea a fost cumpărat şi al patrulea valţ, din Lugoj. În 2015, Petru Meszaros începe restaurarea pieselor din interior, iar din 2020, ea este în funcţiune, fiind acţionată exclusive prin puterea apei", arată Nicoleta Trifan.

O altă moară veche din judeţ, care mai este funcţională, este moara Terezia, construită în 1894 în Becicherecu Mic, care mai păstrează şi astăzi valţurile originale, realizate de o companie din Frankfurt, la sfârşitul veacului XIX. Moara a fost construită iniţial cu motoare pe abur care dezvoltau o capacitate de 192 cai putere, dar în anii 70 a fost modernizată şi s-a trecut pe sistem electric. Făina produsă aici cu valţurile vechi şi sitele originale este foarte căutată în toată zona. Valţurile au o capacitate de 600 kg/h. După 1990, moara a fost dotată şi cu un set de valţuri aduse din Italia, care i-au crescut capacitatea. La Moara Becicherecu Mic există şi un utilaj de rifluit Buhler, folosit la întreţinerea valţurilor.

Odinioară, moara din sat a creat o lume fascinantă, mai ales a bărbaţilor, pentru că trebuia să ai putere să descarci grânele şi apoi să încarci în căruţă sacii cu făină. Femeile veneau adesea pe lângă căruţe, cu desaga în care puneau ceva mâncare, pentru că de la moară nu se pleca prea repede.

De la Pia Creţu, nepoată de foşti negustori cărăşeni care frământau pâinea din făina măcinată la moara din sat, am aflat că uneori puteai aştepta şi o zi întreagă în poarta morilor, iar în acest răstimp, oamenii spuneau poveşti să mai treacă timpul.

"Era o ruşine să nu mergi toamna cu sacii de grâu şi porumb la moară; ajungeai de poveste în tot satul că eşti sărac lipit. Dar erau şi alte poveşti. Părinţii ne spuneau că tot aşa, aşteptând la rând, vorbea lumea despre două surori tare frumoase din sat, dintr-o familie înstărită, a lui Mitru. Măriuţa era cea mare, iar cea mică, Lenuţa. Le-a venit vremea de măritat. Şi cu toate că rânduiala era ca prima dată la măritat să fie fata cea mare, un băiat a vrut-o pe fata cea mică, pentru că i-a fost lui mai dragă. S-au cununat, au avut şi o copilă. Au trecut, aşa, vreo cinci ani, dar Măriuţa nu se mai mărita; devenise fată bătrână. Mama ei a început să-i caute soarta. A mers la preot şi acela a început să-i facă rugăciuni şi slujbe pentru dezlegarea părţii Măriuţei. După câteva săptămâni, Lenuţa a început să nu se simtă bine, era tot mai slăbită şi la puţin peste un an, s-a prăpădit. După alte câteva luni, bărbatul Lenuţei s-a însurat cu Măriuţa. Mama fetelor a rămas toată viaţa cu sufletul greu, între doliu şi nuntă; dacă nu îi căuta partea fetei celei mari, rămânea nemăritată; căutându-i partea, a murit cealaltă", ne dezvăluie Pia Creţu una dintre poveştile locului.

Asociaţia ''Acasă în Banat'' doreşte să introducă în circuitul turistic patrimoniul mulinologic din judeţul Timiş, după ce a realizat acelaşi lucru cu morile de apă din judeţul Caraş-Severin.

În urmă cu un secol, peisajul Banatului era foarte diferit. Existau mori de vânt, mori pe apă, mori plutitoare pe apă, mori cu cai, mori industriale ori cu abur. Evoluţia tehnologică a făcut ca cele mai multe dintre acestea să dispară şi, odată cu ele, a coborât în uitare o întreagă lume a satului, cu poveştile şi legendele de odinioară.
AGERPRES/(AS - autor: Otilia Halunga, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Ady Ivaşcu)