După mai bine de 500 de ani de când au fost instituite primele reguli de carantină organizată pe teritoriul Sighişoarei, o istorie mai puţin ştiută, cea a "Bisericii Leproşilor", ne arată cum oamenii care se îmbolnăveau de o boală contagioasă care făcea ravagii şi în Evul Mediu, lepra, se retrăgeau în izolare totală, chiar şi până la sfârşitul vieţii, pentru a nu-i îmbolnăvi pe semenii lor sănătoşi.

"În Evul Mediu, Sighişoara a avut două instituţii spitaliceşti, una a fost atestată documentar în anul 1461, era în piaţa de jos a oraşului, lângă o biserică a spitalului, care a existat până în 1889, când a fost dărâmată. Se îngrijeau în special de copii, de bătrâni, de orfani şi de cei care aveau anumite boli. Însă, în 1507, este atestat un alt institut spitalicesc, un spital şi o biserică, care erau în afara oraşului, dincolo de râul Târnava Mare, dedicată unei boli care exista şi în antichitate, dar şi Evul Mediu, şi anume lepra. Biserica este una mică, în fostul cartier Siechhof, construită în stil gotic, dedicată Sfântului Duh şi care, spre deosebire de celelalte biserici din spaţiul românesc, are amvonul în exterior (...) Era o carantină permanentă, unde cei care se îmbolnăveau de lepră se retrăgeau. Dacă se vindecau, erau supuşi unui examen medical, şi plecau, dacă nu, mureau acolo. Până în secolul al XVIII-lea la Sighişoara a funcţionat leprozeria", a declarat, luni, pentru AGERPRES, directorul Muzeului de Istorie din Sighişoara, Nicolae Teşculă.

Pentru ca oamenii din carantină să nu se simtă abandonaţi, aveau acces atât la slujbele religioase oficiate de preot, cât şi la spovedanie şi împărtăşanie. Însă fără ştirea lor, erau şi cel mai de temut paznic pentru averea oraşului.

"În timpul duminicilor şi la sărbători, preotul intra şi ţinea slujba religioasă din acest amvon exterior pentru că bolnavii nu intrau în biserică. Preotul predica pentru toţi bolnavii, astfel încât aceştia să audă cuvântul Evangheliei. Se spune că exista şi o mică fereastră prin care oamenii erau spovediţi. Biserica are un rol foarte important deoarece aici mult timp s-a păstrat averea oraşului. Fiind o zonă cu leproşi nu intra nimeni în zona aceea, fiind o boală contagioasă. Mult timp banii au fost ţinuţi în acea biserică, într-o siguranţă deplină", a arătat Nicolae Tşeculă.

Întrucât oamenilor bolnavi de lepră nu le era permisă intrarea în biserică, predicile li se ţineau din amvonul exterior, care este montat pe latura de vest, lângă intrare. Accesul preotului se făcea din interior, iar acest amvon exterior a fost folosit până în anul 1884, când uşa acestuia a fost zidită şi a fost construit corul.

Biserica Leproşilor este situată în zona Gării CFR din Sighişoara, şi oficial poartă o denumire săsească, care în traducere înseamnă "Curtea Liniştii". Această curte a liniştii cuprindea, pe lângă biserica propriu-zisă, o şcoală, casa învăţătorului şi spitalul, denumit şi leprozerie.

Foto: (c) Muzeul de istorie Sighişoara

Clădirea spitalului a fost dărâmată în anul 1872, când a fost construită calea ferată Teiuş-Braşov, iar după plecarea masivă a saşilor, în anii '90, biserica a fost închiriată de Biserica Greco-Catolică, care ţine slujbe în ea.

Biserica Leproşilor este construită în stil gotic, are o singură navă de 10 X 6 metri, întărită cu contraforturi, iar corul cu absida pentagonală are 2,5 x 4 m. Geamurile dinspre nord şi cele ale corului au fost zidite, iar interiorul este luminat prin trei ferestre, aflate pe latura de sud, late de circa 40 de centimetri.

Biserica a avut şi o orgă, construită în 1865 de Samuel Friedrich Binder, care, din vara anului 2018, a fost mutată în sala de rugăciune a Bisericii Mănăstirii din Cetatea Medievală a Sighişoarei.

Prezentă în antichitate pe continentul european, lepra a dispărut din această zonă la începutul Evului Mediu. A revenit în Europa odată cu cruciadele, iar în jurul anului 1.500 numărul leproşilor din Europa era foarte mare, fiind estimat la circa 19.000 numărul total al leprozeriilor din ţările europene în acea epocă. Leproşii care nu acceptau să se închidă în leprozeriile din Evul Mediu erau obligaţi să trăiască în afara satelor şi oraşelor, însă nu beneficiau de nicio ocrotire, fiind stigmatizaţi şi discriminaţi şi riscând mai tot timpul de a fi omorâţi cu pietre, teama faţă de ei fiind foarte mare în rândul comunităţilor. Numărul bolnavilor de lepră în Europa s-a redus foarte mult în secolele XVII-XVIII, odată cu progresele înregistrate în privinţa igienei personale. AGERPRES / (A - autor: Dorina Matiş, editor: Marius Frăţilă, editor online: Simona Aruştei)