Paris, 25 iul - Trimisul special al AGERPRES, Adrian Ţone, transmite: În era digitală, fotografia e noul tip de artă, general acceptat şi deopotrivă adulat, beneficiind, bineînţeles, şi de tentaculele caracatiţei media. Iar un cadru cu David Popovici înainte să atingă apa din bazinul parizian poate ajunge rapid să depăşească printre semenii săi notorietatea Mona Lisei.

A "pictat" fotoreporterul Cristi Nistor un tablou, deşi nici nu au început Jocurile Olimpice de la Paris. Şi "viral", cuvântul care ar trebui folosit doar în medicină, şi-a făcut din nou numărul. E adevărat însă, că şi fără să beneficieze de surâsul enigmatic al Giocondei, tânărul sportiv posedă magnetismul maselor. Îl are pe vino-ncoa, cum s-ar zice.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES FOTO

Păi cine nu se bucură de imaginea acelor palme împreunate ca într-un tango? Tablou în care un el (dreapta) o cuprinde de după mijloc pe sfioasa stângă, lăsată uşor pe spate în beţia gândului că apa pe care o vor atinge în mai puţin de o fracţiune de secundă îi va uni pe vecie. Fără să ghicească măcar că tocmai lichidul vieţii va fi cel care îi va despărţi şi îi va obliga să alerge unul după celălalt. Mai repede şi mai repede şi mai repede, până când el va atinge gresia de pe marginea bazinului. Şi apoi îşi vor regăsi din nou bucuria atingerii. Aşa îmi imaginez că ar descrie la modul poetic un critic de artă fotografia lui Nistor, decupând-o barbar. Parcă ar fi expresionism.

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES FOTO

Apoi e linia corpului. Să fie vorba oare de cubism? Doar acolo mai vezi linii atât de drepte, nenatural de drepte. Formând un unghi de 45 de grade cu luciul apei, străbate pânza picturii aproape dintr-un colţ în celălalt. Iar la mijloc, acel semicerc cu rost de cap, orientat cu privirea perpendicular pe axul drumului urmat de corp este aşezat parcă de însuşi Picasso.

Duminică, Popovici şi echipa lui au ajuns la Salonul Oficial al Aeroportului ''Henri Coandă'' printre ultimii, dacă nu chiar ultimii. Separat de restul delegaţiei, fix în timp ce restul de 81 de sportivi, din totalul de 107 calificaţi la JO 2024, dădeau interviuri, fiecare oricărui post îi solicita vorbele. Dintr-odată, atmosfera s-a schimbat, televiziunile s-au aşezat în block-start-uri, aşteptând intrarea lui Popovici. Fiecare voia un cadrul cu el cu mască de protecţie. În sală şi-a făcut simţită prezenţa un zumzet neauzit, dar care parcă îţi spărgea timpanele. Atenţia toată se îndreptase către băiatul de 19 ani, creditat de către specialişti cu cel puţin un aur la Paris. S-a lăsat aşteptat şi am văzut fugitiv, fără prea mare caznă, câteva priviri înţepătoare atunci când a intrat. Să nu-şi imagineze cineva că sportivii, campionii, nu sunt oameni. Interviurile nu au mai fost reluate. Toată presa parcă aştepta câteva vorbe de la Popovici. Şi a trimis un emisar să anunţe că va vorbi. A venit, şi-a scos masca şi a anunţat că va face o scurtă declaraţie, fără să răspundă la întrebări. Şi nu a zis nimic, deşi a vorbit. Ceva banal, parcă vrând să dea o temă ziariştilor, să găsească o ştire acolo unde ea nu există. Şi s-au găsit destule interpretări. După un minut a încheiat, dar nu a plecat. Unul dinte cei mai cunoscuţi reporteri din lumea sportivă românească a ridicat vocea şi a început o întrebare care făcea referire la lotul numeros de 45 de sportivi de la canotaj. Dar nu a terminat-o. Omul cu interviuri luate de la Nadia Comăneci, Năstase, Ţiriac, Halep etc. era întrerupt brusc de tânărul de 19 ani. "Am anunţat că nu răspund la întrebări. Vă mulţumesc!". Auci, printre sportivii încă activi azi, poate doar pe Cristiano Ronaldo l-aş fi văzut cu un astfel de răspuns.

În urmă cu vreo trei ani, m-am accidentat neprofesionist, aşa cum doar profesioniştii o pot face: fractură de stres la aproape tot ce înseamnă talpa stângă. Şi ajung pentru recuperare la clinica lui Dragoş Luscan, kinetoterapeut cunoscut în mediul sportiv îndeosebi pentru performanţele obţinute de oamenii cu care a lucrat de-a lungul anilor, precum Halep, Cristina Neagu sau, acum, Popovici. Mă antrenam cu Popovici cot la cot, cum s-ar zice. Vorba vine, în sensul că aveam doar coatele aproape, pentru că eu făceam mişcări lente pe o rolă de cauciuc tare, iar el stătea într-o poziţie de parcă Budha i-ar fi arătat celui care a pozat pentru Statuia Aviatorilor din Capitală tainele nemişcării. Întreaga sală îl privea pe băiatul ăla de nici 17 ani cum nu clipea timp de zeci de minute. Să nu creadă cineva că linia dreaptă în diagonala picturii cubiste se naşte aşa, din talent. Dar ceea ce mă impresiona mereu erau însă zilele de sâmbătă, pe la ora 7 şi jumătate, când oraşul încă doarme şi doar câţiva oameni au treabă pe la sala de sport. Popovici îşi făcea simţită prezenţa în sală, cu o cafea de la aparat în mână şi apoi se autoflagela. Doar în scurta perioadă petrecută în armată am mai văzut pe cineva care să-şi poată da ordine singur şi să le execute. Popovici nu o face cu voce tare, dar urlă voinţa prin toţi porii lui. Şi modestia şi naturaleţea, atunci când camerele TV nu sunt prin preajmă.

Dacă măreşti fotografia lui Cristi Nistor vezi stropi minusculi de apă care sar de pe corpul lui Popovici, deşi încă nu intrase în bazin. Şi realizezi brusc că realismul este fără doar şi poate curentul din care face parte lucrarea. Tabloul e clar, Popovici e un tânăr ca oricare altul, dar nu atunci când se antrenează şi munceşte pentru obiectivele lui, nelăsând deoparte nici cel mai mic amănunt. Şi mai are şi aroganţa pe care doar sportivii mari o posedă. Să mai amintim că realismul s-a născut în Franţa? AGERPRES (editor: Mihai Ţenea, editor online: Ady Ivaşcu)