Zeci de copii romi din Miercurea-Ciuc au participat, în ultimii patru ani, la activități culturale, sportive, educative sau sociale datorită generozității și implicării unei jurnaliste care a descoperit, la un moment dat, că își dorește să aducă un pic de lumină în viețile lor.

Csata Orsolya are 51 de ani, este jurnalist de 30 ani și până în anul 2021 a crezut că acesta este rostul ei pe lume.

Pe 7 ianuarie 2021, însă, a luat foc cartierul romilor din Șumuleu-Ciuc, o tragedie care a lăsat fără acoperiș deasupra capului peste 250 de oameni, și a simțit că trebuie să facă mai mult decât jurnalism.

'Eu aveam față de romi toate prejudecățile pe care le au oamenii, dar în noaptea aceea ceva s-a schimbat. Și nici nu știam că se va schimba ceva în viața mea, dar s-a schimbat în totalitate', își începe povestea Orsi.

Ca mai toți jurnaliștii din Miercurea-Ciuc, a mers la Sala de Sport 'Eross Zsolt', acolo unde erau cazați cei care au rămas fără case, pentru a realiza un reportaj.

La un moment dat, s-a așezat pe o saltea, alături de o femeie afectată de incendiu, și a privit oamenii. Și atunci și-a dat seama că vrea să ajute.

'În noaptea aceea mă simțeam foarte bine, pentru că toată lumea venea și ajuta, iar atmosfera din Arena Eross Zsolt era extraordinară. Și atunci m-am așezat pe o saltea, lângă o mămică, și m-am uitat la oameni. Erau 200 de oameni, despre care noi credem că urlă tot timpul și aveam prejudecăți față de ei, și am văzut că, în ciuda faptului că le fusese luat totul, ei erau foarte liniștiți, își făceau paturile, copiii se jucau. Și am stat acolo și am zis că eu vreau să îi ajut cu ceva, cu ce pot', mărturisește Orsi.

S-a gândit atunci că știe doar să scrie, să citească și să alerge, fiind pasionată de sport.

Așa că, la început, mergea zilnic la sala de sport cu o carte și le citea celor de acolo povești.

Veneau să o asculte atât copii, cât și adulți, iar astfel de momente o umpleau de bucurie.

'Încetul cu încetul ceva s-a schimbat în mine. Voiam să fac totul pentru ei, să îi ajut cum pot eu', spune Orsolya.

În acea perioadă a depus un proiect la Fundația pentru Comunitate din Cluj Napoca și a reușit să obțină finanțare pentru ca patru dintre membrii comunității rome să își ia permisul de conducere.

'Acesta a fost primul proiect și primul moment în care am simțit că trebuie să fac ceva. Tot acest proiect a fost cel care mi-a dus cele mai multe jigniri și mesaje și amenințări. (...) Mi se spunea să am grijă unde mă antrenez sau mă întrebau cum cred eu că acești 'țigani' își pot lua permisul și să conducă. A fost un weekend în care am plâns de vineri până luni dimineața, pentru că nu puteam să înțeleg care este problema', își continuă povestea jurnalista.

Nu s-a lăsat descurajată și a continuat să organizeze activități cu copiii romi și să încerce să dărâme prejudecăți.

Face cu copiii antrenamente de alergare, îi duce la teatru, la concerte, la muzeu, în excursii, 'peste tot unde putem și unde suntem primiți'.

În primul an, nu a acceptat să primească donații pentru activitățile sale, dar atunci când copiii au rugat-o să îi ducă la bazin, ca să învețe să înoate, a fost nevoită să accepte ajutorul.

Pentru că era nevoie de bani pentru bilete, pentru antrenor, pentru prosoape, căști, ochelari, papuci sau pentru gel de duș.

A început cursurile de înot cu 12 copii și a ajuns acum la 50 de copii și la al 87-lea antrenament.

'Sunt foarte mulți oameni care se află în spatele meu, pe Facebook, pe care nu îi cunosc. Aproape șase mii de oameni m-au ajutat până acum', spune jurnalista.

Ulterior, s-a decis să înființeze Asociația Right, prin intermediul căreia să poată solicita finanțare pentru diverse activități.

Din când în când, mai apar voluntari care vor să ajute. Și, astfel, copiii participă la cursuri de robotică, de utilizare a calculatorului, la cursuri online de engleză sau de chitară. Iar cei care se apropie de vârsta majoratului, participă la cursuri de legislație rutieră, ținute de un polițist pensionar.

De asemenea, are și susținerea unor autorități, cum ar fi Consiliul Județean, care pune la dispoziție o sală pentru activități și cursuri.

Poate cea mai iubită activitate este însă cea de...gătit.

Totul a pornit când fosta directoare a Bibliotecii Județene 'Kájoni János' din Miercurea-Ciuc, Kopacz Katalin, a început să le pregătească copiilor sandwich-uri, pentru a mânca după antrenamentele de înot.

Apoi, a făcut torturi și le oferă momente de bucurie la mini-petrecerile pe care Orsi le organizează lunar, pentru cei care își sărbătoresc ziua de naștere.

Anul trecut, Asociația Right a câștigat o finanțare din Ungaria și a decis să utilizeze mica bucătărie a lui Kati neni, așa cum îi spun copiii, iar acum, zilnic, câte trei-patru dintre ei, prin rotație, merg să gătească.

Fac împreună sarmale, plăcinte, pizza, prăjituri. Condiția e ca, în pauzele de gătit, să citească.

'Toată lumea vrea să meargă la Kati neni. Așa de flămânzi sunt', spune Orsi, cu lacrimi în ochi.

De când și-a ales acest drum, Orsolya plânge mult. Plânge când copiii sunt discriminați, când li se vorbește urât, plânge când copiii suferă, când sunt abuzați în familii, când sunt flămânzi sau când se automutilează. Și ea se simte neputincioasă.

'Când văd un copil bătut, violat, mi se rupe inima. Când văd că suferă și nu pot face nimic', arată jurnalista.

Spune că în tot ceea ce face are susținerea partenerului de viață, dar și a fiului său, chiar dacă la început și ei erau reticenți și îi spuneau că ar trebui să se oprească.

Dar, după ce s-a convins pe ea că asta își dorește, i-a convins și pe ei să-i fie alături.

'Au fost zile în care spuneam că nu e bine, nu pot să fac asta, nu îmi face bine. Au fost și zile în care mă temeam, mi-a fost frică că mă omoară cineva, că mă bate. Și apoi, mi-am spus: și ce dacă? Și le-am explicat, și lui (partenerului - n.r.) și fiului meu, că asta este. Nu poți să ceri cuiva care merge pe munte să se oprească, pentru că i se va întâmpla ceva. Acesta este drumul lui. Eu cred că acesta este drumul meu. Nu vreau să spun cuvinte mari, dar așa simt, că acesta este drumul meu', afirmă Orsolya.

Iar acum, partenerul de viață este sprijinul ei și cel care participă la majoritatea activităților derulate.

Povestește că a avut și satisfacții în această perioadă, dând exemplul unui tânăr care a reușit să se angajeze și despre care spune că este cel mai bun prieten al ei, dar crede că nu poți aștepta rezultate mari, dacă nu sunt rezolvate condițiile de locuire și până când mentalitatea majorității nu se schimbă.

'Nu poți aștepta rezultate mari până când nu sunt rezolvate condițiile de locuire ale oamenilor. Când un copil se duce acasă printre șobolani, chiar dacă se duce cu un telefon, (...) dar se duce în case în care nu este baie, nu este WC, nu are un pat, o masă, nu are ce mânca. (...) Nu poți aștepta rezultate mari în asemenea condiții. Nu poți aștepta lucruri mari când nu se duc la grădiniță, se duc în școli segregate. Și toată lumea mă ceartă, zice că sunt dușmanul profesorilor. Eu nu sunt dușmanul nimănui, dar o școală segregată nu rezolvă nimic. Anul trecut am încercat să înscriu copiii în școli normale și nu am reușit. (...) Am încercat să îi înscriu la o grămadă de antrenamente și nu am reușit. (...) Și peste tot așa este. Chiar dacă totul, din punct de vedere al infrastructurii, s-ar rezolva peste noapte, tot rămâne ura și segregarea și discriminarea, felul în care se uită la ei. Copiii nu vor să vină cu mine într-o cofetărie, pentru că spun că nu au dreptul acolo', spune jurnalista.

Chiar dacă în ultimii patru ani de zile a șters foarte multe lacrimi, a alinat suferințe, a adus zâmbete pe chipurile copiilor, Orsi crede că nu a făcut prea multe sau nu atât cât și-ar dori.

Intenționează acum să înființeze un afterschool, în care să organizeze activități împreună cu copiii și tinerii, ținând cont de dorințele și nevoile lor.

Dar, înainte de orice, și-ar dori să se schimbe mentalitățile, să existe mai multă deschidere către acești oameni din partea comunității majoritare, dar și a instituțiilor.

'Cred că soluția este să ne deschidem, încetul cu încetul. Toată lumea trebuie să înțeleagă că lucrurile trebuie să se schimbe, că nu putem trăi așa, adică într-un oraș suntem noi și sunt ei. Și ei ne sunt inferiori. Nu putem trăi așa! Trebuie să ne dăm seama și să începem să facem programe comune, să începem să înscriem copiii la școli. Am avut și eu colegi, pentru că în anii '80 nu era o problemă să ai 'țigani' în clasă. Să avem grijă de acești copii, dacă au ce mânca, cu ce se îmbrăca, dacă se duc la școală. Și nu de bani e nevoie, ci de schimbarea mentalității. Și acest lucru se poate, am văzut la cunoștințele mele că se poate. Se schimbă ceva, dar trebuie să se schimbe și la nivelul instituțiilor. (...) Să îi lăsăm să lucreze, pentru că am fost (la firme - n. r.) cu mulți oameni care căutau un loc de muncă și mi-au spus niște lucruri pe care nu le pot reproduce', mai afirmă Orsolya.

În final, spune că a învățat multe în acești ani, dar cea mai importantă lecție este că tot ceea ce contează este să fii și să rămâi om.

'Am găsit mulți prieteni cu care gândim la fel și asta e important. În toți acești ani am învățat că nu contează în ce limbă vorbești, nu contează de unde vii și cine ești, contează cum ești. Pentru mine contează omul, de fapt', conchide jurnalista. AGERPRES/(A, AS - redactor: Gina Ștefan, editor: Cătălin Alexandru, editor online: Andreea Lãzãroiu)

Sursa foto: Csata Orsolya/Facebook.com