Campionul Invictus la atletism Valentin Popa, maistru militar clasa a III-a, rămas în scaun rulant în urma unui incident petrecut în 2017 în timpul unui antrenament pentru o misiune pe mare, afirmă că nu regretă că a ales viaţa militară, iar faptul că acum România este membră NATO "este cel mai bun lucru pentru noi".

Valentin Popa s-a născut în anul 1987 la Corabia, în judeţul Olt, a urmat o carieră militară, a fost paraşutist, scafandru şi scafandru de luptă, a participat la trei misiuni în Afganistan, iar în timpul unui exerciţiu militar pe mare a suferit leziuni ale coloanei cervicale şi a rămas într-un scaun rulant.

Militarul este acum încadrat la Comandamentul Forţelor pentru Operaţii Speciale Târgu Mureş, practică atletism în scaun rulant şi înot, iar la Jocurile Invictus Dusseldorf 2023 a obţinut medalia de argint la atletism în scaun rulant la 1.500 de metri.

El este căsătorit şi se pregăteşte de petrecerea de nuntă, care va avea loc în luna mai.

Maistrul militar Valentin Popa a dezvăluit, pentru AGERPRES, că a fost atras din copilărie şi adolescenţă de provocările, echilibrul şi disciplina din viaţa militarilor, iar familia i-a insuflat respectul pentru valorile naţionale şi nu regretă că a ales această meserie, pe care o consideră nobilă.

"Familia mi-a insuflat patriotismul şi respectul pentru valorile naţionale. Iniţial, am vrut să dau examen la Şcoala de Poliţie, dar în acel an s-a amânat examenul. A fi militar consider că este o meserie nobilă, în care îţi pui ţara pe primul loc. Disciplina, echilibrul în toate şi provocările din viaţa militarilor m-au atras. Nu regret alegerea făcută", a spus Valentin Popa.

El mărturiseşte că tot ce a realizat ca militar a fost alegerea sa şi a făcut-o din pasiune - a participat la trei misiuni în teatrul de operaţii din Afganistan, timp în care armata şi pregătirea au fost pe primul plan.

"Vă recomand un film, Lone Survivor. Deşi par la fel, fiecare zi era diferită în felul ei. Aveam antrenamente în fiecare zi pe diferite specializări, trageri specifice, exersam proceduri operaţionale de operare în orice situaţie, antrenament cu partenerul afgan, partenerul de coaliţie (USA). Misiunile sunt complexe, am executat misiuni pe jos, cu maşinile şi cu elicopterele. Tot ce am făcut a fost alegerea mea şi am făcut-o din pasiune. Teatrul de operaţii înseamnă pentru noi apogeul pregătirii noastre, militar, social. Am fost recrutat din şcoala militară, am participat la cursul de Forţe pentru operaţii speciale, am devenit paraşutist, ulterior scafandru, scafandru de luptă. Am încercat tot timpul să îmi depăşesc condiţia, făcând totul din pasiune, adrenalină. Dacă mă gândesc acum, doi ani am stat în teatrul de operaţii din Afganistan, doi ani cursurile, armata era pe primul plan şi am neglijat timpul cu familia, tot timpul îi spuneam soţiei: 'după misiunea asta'. Am participat la trei dislocări în Afganistan, în prima misiune am stat 10 luni şi 23 de zile, aş mai fi stat, aveam 25 de ani. Dacă în prima misiune nu aveam frică de nimic, deja la a doua, a treia misiune conştientizam pericolul de câte ori părăseam baza. După executarea misiunii, îmi dădeam seama prin ce pericole am trecut, ce am greşit, ce pot să îmbunătăţesc şi ce putea să se întâmple", a povestit Valentin Popa.

Printre momentele marcante din misiunile din teatrele de operaţii, Valentin Popa şi-a amintit de cel al declanşării ofensivei talibane în aprilie 2012, în ziua de Paşte, cât şi de o misiune, foarte solicitantă, pentru descoperirea unor ascunzători de armament, când s-a deplasat cu diferite aparate de zbor - elicoptere Apache, avion de vânătoare.

"Au fost momente, întâmplări chiar marcante, şi acum le am în minte. Am două misiuni pe care nu o să le uit - în prima misiune, pe 15 aprilie 2012, când la noi era Paştele, la ora 14,00, a început ofensiva talibanilor în tot Afganistanul, a fost şi la ştiri. Eram într-o bază de tranzit, lângă un post afgan, în jurul orei 14,00 am primit lovituri de mortier, se trăgea asupra bazei de lângă un hotel de lângă bază. Am acţionat împreună cu partenerul afgan, american, la neutralizarea ţintei, acţiunea s-a făcut cu maşinile de luptă, am avut şi suport aerian, elicoptere de atac şi un avion de vânătoare. Acţiunea a durat de la ora 14,00 până la 4,00 dimineaţa, tot procesul - lupta în sine, adunarea dovezilor etc. A doua misiune a fost cu elicopterele, am fost lăsaţi la 23,00 noaptea şi luaţi a doua zi tot noaptea, am mers tot timpul, am fost în poziţii de observare, am descoperit ascunzători de armament. Din punct de vedere fizic misiunea a fost ultra solicitantă. Să zbori cu diferite tipuri de elicopter, să ai în suport elicoptere Apache, avion de vânătoare, C130 Gunship, dronă de supraveghere, a fost ceva incredibil", şi-a amintit militarul.

Acesta a ţinut să evidenţieze camaraderia pe care se bazează militarii în timpul misiunilor, încrederea în echipă şi prieteniile ce se leagă şi a punctat că nu regretă munca depusă în misiunile din teatrele de operaţii.

"Începi de la zero practic, tot timpul eşti într-o continuă cunoaştere, dezvoltare. Participi la cursuri, te perfecţionezi. Am reuşit să obţin o serie de calificări, cum sunt cea de operator forţe pentru operaţii speciale, paraşutist şi scafandru. Mi-au plăcut dintotdeauna provocările şi m-am antrenat continuu de-a lungul timpului pentru a-mi creşte potenţialul fizic şi psihic. Pe lângă misiunea propriu-zisă trebuie să îţi cunoşti partenerul de luptă, din punct de vedere social, să îl respecţi, să îi respecţi obiceiurile. Stând împreună atât de mult timp, se formează o familie, în care trebuie să comunici şi să prezinţi respect. În misiune îi acorzi încrederea. Înveţi lucruri noi, vezi lucruri noi, te motivează. Chiar mă întâlnesc după 12 ani cu doi colegi, prieteni din prima misiune, şi mai povestim, parcă s-au întâmplat ieri, râdem, au fost şi momente comice. Structura din care am făcut parte se bazează pe camaraderie, respect şi profesionalism. Îmi pare rău că Afganistanul este din nou sub ocupaţie talibană, nu regret munca depusă pentru că nu am hotărât eu ca România să participe în Afganistan, a fost o hotărâre la nivel NATO, nivel geopolitic, eu doar am făcut ce am învăţat şi fiind militar am acţionat conform ordinului", a mai spus Valentin Popa.

Acesta consideră că apartenenţa României la NATO este "cel mai bun lucru pentru noi", oferind totodată acces la pregătire, antrenamente şi facilităţi alături de alte ţări înzestrate.

"Faptul că suntem în NATO acum este cel mai bun lucru pentru noi. NATO înseamnă coeziune cu alte ţări, înzestrare, echipamente ca ale partenerului de luptă, accesul la cursuri, schimb de experienţă în alte ţări, antrenamente în comun, facilităţi şi cel mai important accesul la informaţie", a declarat Valentin Popa.

În septembrie 2017, Valentin Popa a căzut pe spate de la o înălţime de 8 - 10 metri, în timp ce exersa coborârea din elicopter pe o navă aflată în mers pe mare şi a rămas în scaun rulant, urmând perioade îndelungate de spitalizare şi recuperare în care a întâmpinat provocări pe care a spus că nu ştia cum să le rezolve, iar schimbarea a venit odată cu participarea la proiectul Invictus.

"Mă încearcă puţin lacrimile, aici am pierdut tot, să zic trei sferturi din mine. După trei misiuni, cursuri, exerciţii, antrenamente, executam un antrenament în vederea plecării într-o misiune internaţională pe mare, mai exact exersam coborârea de tip 'fast rope' (inserţie rapidă având un grad ridicat de risc) din elicopter pe o navă aflată în mers pe mare şi în timpul coborârii, din mai multe cauze, am căzut pe spate, în cap, de la 8-10 metri, având echipamentul de luptă complet pe mine. Cred că echipamentul balistic mi-a salvat viaţa, dar mi-am rupt coloana la nivel cervical, sunt în scaun rulant, nu simt nimic de la piept în jos, pot să îmi mişc mâinile, dar nu şi palmele. Acest lucru s-a întâmplat în septembrie 2017. Am stat şase luni internat la Spitalul Militar, 3 - 4 luni în pat fără să mă ridic. Au urmat trei ani de recuperare intensivă la diferite clinici, trei ani în care nu ştiam ce să fac, apăreau noi provocări, nu ştiam cum să le rezolv. Schimbarea a venit când am intrat în proiectul Invictus (2020), proiect dedicat militarilor răniţi, care promovează recuperarea prin sport. Dacă la început foloseam un scaun pasiv, în care mă ajuta cineva, după ce am intrat în proiect, am început să folosesc un scaun activ, deşi nu îmi pot folosi palmele, am început să împing la căruţ, şi de la câţiva metri, apoi zeci, sute, am ajuns la kilometri", a menţionat Valentin Popa despre accidentul suferit şi schimbările profunde apărute în viaţa sa.

Participarea la activităţile Invictus îl ajută pe Valentin Popa să accepte situaţia şi să se menţină pozitiv şi motivat, el subliniind suportul pe care i-l oferă soţia şi prietenii.

"Am început să mă duc la sală, având câteva aparate la care pot să lucrez cu mănuşi speciale, folosesc gantere. Am intrat în bazin, dacă la început înotăm cu o plută ataşată, acum am renunţat la plută, reuşesc să înot singur, fac întoarcerile singur, înot 500 - 600 metri fără probleme. După trei ani în proiectul Invictus, am un program bine stabilit, ies în lume, nu îmi mai este ruşine, particip la activităţi, încerc să accept situaţia şi acest lucru mă menţine motivat, pozitiv şi mă ajută psihic şi fizic. În 2023, am participat la jocurile Invictus paralimpice, proiect susţinut de prinţul Harry, la care au participat 21 de naţiuni. Am concurat la probele de atletism în scaun rulant - 1.500 m, înot 100 m şi 50 m spate. Tot efortul pe care l-am depus să ajung la linia de start se reflectă în activităţile mele zilnice. Doresc să precizez că acest lucru nu îl pot face singur, îi mulţumesc soţiei, oamenilor din proiect care renunţă la timpul lor pentru a mă ajuta pe mine, prietenilor care mă mai scot din casă din când în când. De exemplu, astăzi, îmi ataşez o roată electrică la căruţ şi mă duc prin sat pentru a împărţi invitaţii la nuntă", ne-a dezvăluit campionul Invictus, care în această perioadă se pregăteşte pentru petrecerea de nuntă ce va avea loc în luna mai.

Despre jocurile Invictus, Valentin Popa mărturiseşte că îi schimbă starea de spirit şi l-au ajutat să se readapteze.

"Mottoul jocurilor Invictus este de a ajunge la linia de start. Activităţile pe care le-ai făcut până atunci, efortul depus te fac un învingător. Indiferent de rezultat, tot ce ai făcut te ajută psihic şi fizic, moral, social. Întâlnirile cu alţi militari răniţi este ca un schimb de experienţă, socializezi, nu te simţi diferit, stânjenit. La jocuri am ajuns de la agonie la extaz şi invers, am plâns, am râs, o săptămână nu am simţit că am vreo dizabilitate. Probabil dacă nu făceam parte din echipa Invictus nici acum nu aveam o direcţie. M-am readaptat, reorganizat şi am găsit un rost, o plăcere. Orice lucru cât este de mic, care îţi schimbă starea de spirit, te angrenează în altceva, este bine-venit", consideră militarul.

El vrea să îşi concentreze pregătirea pe competiţiile de înot şi îşi doreşte să încerce şi rowing.

Principalul său sprijin este soţia, cu care este împreună de la vârsta de 18 ani, şi consideră că poţi ajunge oriunde dacă eşti susţinut de oamenii potriviţi.

"Mă repet, singur nu aş reuşi să fac nimic, aş putea să zic 'Nimic fără Dumnezeu, soţie, familie, camarazi, prieteni..!'. Sunt împreună cu soţia de la 18 ani, accidentul l-am avut la 30 de ani, acum am 36 de ani, a ales să rămână cu mine, să luptăm împreună, ea este principalul sprijin, motivaţia. Colegii, unii dintre ei, îmi sunt prieteni acum, înainte nu ne cunoşteam. Renunţă la timpul lor, la familie, ca eu să pot să ajung la bazin, la sală sau orice problemă, activitate pe care aş vrea să o desfăşor. Sunt multe provocări, zile bune, rele, zile cu soare, dar totuşi înnorate. Cu oamenii potriviţi ajungi oriunde!", a conchis campionul Invictus Valentin Popa. AGERPRES/(AS - autor: Cristina Matei, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Andreea Lăzăroiu)

Foto: (c) Valentin Popa/Arhiva personală