Ramallah - Trimisul special al AGERPRES, Florin Ştefan, transmite: Două românce care şi-au lăsat ţara în urmă cu trei sau chiar patru decenii şi s-au căsătorit cu palestinieni pe care i-au cunoscut în România în timpul studiilor au reuşit să-şi întemeieze în Palestina familii pentru care acasă înseamnă acum un amestec din ambele locuri şi culturi. Tot în Palestina, în Aşezământul românesc de la Ierihon, vrea să-şi petreacă ultimii ani din viaţă o femeie din România care a îmbrăcat rasa monahală după ce a fost patruzeci de ani educatoare.
 

Valeria Hassoumeh şi fiul ei, Omar, membri ai unei familii mixte româno-palestiniene care locuieşte în Ramallah

Foto: (c) CĂTĂLIN SOCI / AGERPRES FOTO

Fiul ei cel mic Omar, în vârstă de 33 de ani, spune că e mândru de mama lui şi de ce a adus în viaţa lui faptul că e român.

"Eu sunt foarte fericit că sunt jumate de român. Asta a fost foarte frumos. Am simţit că am ceva special. E un mix de două culturi şi am luat ce este bun de la cultura maică-mii şi ce este bun de la cultura lui taică-miu şi am un mix frumos. Deci sunt foarte fericit şi cred că pentru mine maică-mea e un foarte bun exemplu de România, aici", a spus Omar în limba română, pe care o vorbeşte, deşi îşi caută mereu cuvintele.

De altfel, în familia Hassouneh, există trei Valeria, cea care le-a dat viaţă, respectiv fiicele celor doi fraţi, iar pentru ei acesta este cel mai bun mod de a o onora pe mama lor. Omar vizitează periodic România, deţine un paşaport românesc şi a început deja formalităţile pentru a obţine acest drept şi pentru copiii săi.

"Nu-i uşor să fii aici în Palestina"

La fel ca şi fratele său, Omar lucrează în afacerea familiei, una dintre cele mai mari oţelării din Iordania, înfiinţată de tatăl lor. Deşi afacerea este una prosperă, care are puncte de lucru şi în Cisiordania, el spune că nu este "deloc uşor" să trăieşti în Palestina şi recunoaşte că a fost nu o dată furios din cauza restricţiilor cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi.

"Să fiu sincer, e dificil, nu-i uşor să fii aici în Palestina. Există mai multe complicaţii. Eu trebuie să mă duc la lucru la Ierihon şi nu ştiu dacă se poate să mă duc la Ierihon cu o oră sau o oră jumate (înainte). Se poate să fie un check-point pe drum. Sunt mai multe complicaţii, nu este uşor. Dacă vrei să trăieşti aici trebuie să ai răbdare, să ştii că aici este complicat", a spus Omar.

"Ne-am obişnuit, ce să facem, n-ai ce să faci. Am avut noroc, Dumnezeu ne-a păzit. În partea noastră nu au fost probleme mari", a spus şi Valeria, întrebată despre cum s-a obişnuit să trăiască într-o ţară în care conflictul israeliano-palestinian escaladează deseori până la nivelul de violenţe stradale.

Dana, soţia lui Omar, care poartă burqa, spune în engleză că este ceva foarte special pentru ea să aibă o soacră româncă, pe care o consideră o mamă.
 

Dana şi Omar Hassoumeh, nora şi fiul unei familii mixte româno-palestiniene care locuieşte în Ramallah

Foto: (c) CĂTĂLIN SOCI / AGERPRES FOTO

"Nu este soacra mea, mereu am considerat-o mama noastră, pentru că este un suflet foarte bun şi ne spune mereu: voi sunteţi familia mea", spune Dana, care se emoţionează şi începe să plângă.

"Este greu pentru ea, pentru că familia ei nu este aici şi mereu ne spune: voi sunteţi familia mea. Este un lucru foarte emoţionant pentru mine", a mărturisit Dana, care recunoaşte că are o slăbiciune pentru mâncarea românească gătită de soacra ei şi pentru micile cadouri culinare cu care Valeria se întoarce după ce vizitează România.

Dana le spune mereu copiilor ei să vorbească cu bunica lor în limba ei, pentru că vrea "să înveţe româneşte, să fie mândri de această parte din identitatea lor".

"Sunt foarte mândră că o au pe bunica lor care este un exemplu perfect de femeie care a luptat să aibă această viaţă frumoasă în Palestina, departe de familia ei, să aibă o casă stabilă şi plină de afecţiune şi să creeze o viaţă echilibrată, între cultura română şi cea palestiniană", a mai afirmat Dana.

"După treizeci de ani mă simt aici ca acasă"

O poveste nu foarte diferită s-a petrecut între Hasem, care a venit la Bucureşti să studieze arhitectura în 1984, şi Liliana. Ei locuiesc acum în Ierusalimul de Est şi au patru copii, care deţin toţi paşapoarte româneşti. Dar ceea ce face cazul lor aparte este modul în care s-au cunoscut, o poveste care îi face să zâmbească şi acum.
 

Hasem povesteşte că mama viitoarei lui soţii era asistentă medicală la spitalul studenţesc, acolo unde studenţii străini au fost obligaţi să-şi facă analize după apariţia SIDA.

"Şi eu când am intrat să fac analize era poza ei la maică-sa. Şi i-am spus: 'Doamnă, cine este domnişoara asta?' 'E fiica mea.' 'E frumoasă'. Şi am făcut analize pentru tot căminul. 'Cine vrea să facă analize? Păi nu te duce, hai că mă duc eu şi fac în locul tău'. Până ce am prins-o la maică-sa, când venea de la şcoală", a relatat Hasem povestea modului în care şi-a cunoscut soţia.

De fapt, după cum glumeşte acum Liliana, Hasem este unul dintre puţinii bărbaţi care şi-au cunoscut soacra înainte de a-şi cunoaşte soţia. După ce Hasem a cucerit-o şi a reuşit să-şi convingă şi viitoarea soacră să accepte uniunea, cei doi au trebuit să mai aştepte încă doi ani, până când Liliana şi-a terminat studiile, pentru a se căsători şi a se stabili în Palestina, în 1993.

Ea recunoaşte că a fost un şoc pentru ea să vină să locuiască în Palestina.

"La început, sigur a fost foarte greu, pentru că nu ştiam nici limba. Am început să lucrez la un spital aici şi am învăţat limba singură din cărţi şi citit, şi scris. Şi încet, încet m-am obişnuit. Am avut oameni care m-au ajutat şi m-au încurajat să rămân. Bine, e o diferenţă foarte mare între România şi aici, dar având oameni care m-au iubit şi au avut grijă de mine, m-am simţit ca acasă", le-a spus Liliana jurnaliştilor români.

"De fapt, acuma, după 30 de ani, pot să spun că mă simt aici ca acasă", a mărturisit Liliana, adăugând că faptul că au putut să trăiască în două ţări "e mai bine şi pentru noi, şi pentru copii".

"România ne-a dat totul"

Familia Abu Lafi are o viaţă bună în Palestina. Hasem este un arhitect important, care a realizat planurile pentru birourile preşedintelui Autorităţii palestiniene Mahmoud Abbas şi premierului Mohammad Shtayyeh, iar fiica sa cea mare, Rawan, de 28 de ani, i-a călcat pe urme şi este şi ea arhitectă. El mai are un fiu de 26 de ani care a făcut dreptul şi o altă fiică care a terminat recent stomatologia, în timp ce băiatul cel mic urma să susţină examenul de Bacalaureat.

Liliana, de 52 de ani, spune că nu ştie dacă în România copiii eu ar fi avut aceleaşi oportunităţi.

"Ei deja şi-au făcut un viitor, au terminat aici facultăţi şi lucrează. Nu ştiu dacă ar avea aceeaşi oportunitate în România ca aici, fiindcă au terminat facultatea aici, au locuri de muncă bune, nu ştiu dacă ar putea să aibă acelaşi viitor şi acolo. Dar le place foarte mult. Ei au călătorit aproape în toată lumea, dar România rămâne totuşi pentru ei locul lor de suflet", a declarat ea.

Cu toate acestea, ca în fiecare casă din Cisiordania sau Ierusalimul de Est, conflictul israeliano-palestinian este elefantul din încăpere. Deşi nu au fost direct afectaţi de violenţe, cum a fost cazul şi cu familia Hassouneh, membrii familiei Abu Lafi nu au putut ignora realitatea unui conflict care pare fără sfârşit.

"Aici e un cartier mai liniştit, mai departe de centru, nu prea se întâmplă, nu suntem cum e în centru, în oraşul vechi, acolo întotdeauna se întâmplă ceva din cauză că este moscheea şi sunt probleme, dar noi suntem mai departe", a spus Liliana despre violenţele din Ierusalimul de Est.

Totuşi, atunci când se întâmplă ceva în oraş, întotdeauna stau cu grijă şi încep să-şi sune copiii, a afirmat Hasem.

"Nu e uşor, nu e uşor, mai ales când încep copiii să fie mai mari un pic, fiindcă şi ei vor viaţa lor, vor să plece cu prietenii lor şi tu stai la televizor şi auzi că (...) s-a întâmplat ceva, atunci stai cu grijă. Nu mă refer la zona noastră, dar nu ştii unde s-au dus şi cu cine s-au dus, unde au plecat (...)", a spus palestinianul în vârstă de 58 de ani.

De altfel, liniştea şi siguranţa personală reprezintă unele dintre motivele pentru care îşi declară mereu dragostea pentru România, o ţară în care, spune el, "nu există ceva care se numeşte stres".

"Eu când intru în România mă simt liber. Nimeni nu mă întreabă, eu pot să mă plimb pe stradă până dimineaţă. Aici te plimbi, nu ştii când te opreşte, nu ştii ce păţeşti, nu ştii absolut nimic. Tot ce dorim: pace şi o ţară independentă, liberă. Mai mult decât asta nu ne trebuie", a spus Hasem.

El îşi mărturiseşte ori de câte ori are ocazia recunoştinţa pentru România, unde şi-a cumpărat recent şi o casă chiar pe Calea Dorobanţi, nu departe de locul în care mergea în studenţie pentru a petrece cu colegii, la hotelul cu acelaşi nume.

"România ne-a dat tot. Şi ultimul lucru pe care ni l-a dat este paşaportul, pe lângă tot ce ne-a dat înainte. Ne-a dat şi şcoala, nevasta, copiii, ne-a dat tot ce-am dorit noi. Şi de aia noi suntem datori faţă de România şi de aia am făcut şi noi Asociaţia de prietenie palestiniano-română, în care încercăm să-i adunăm pe românii care sunt aici şi sărbătorim împreună ziua naţională a României", a mai spus Hasem.

"Casa mea este aici"

La circa 40 de kilometri distanţă de Ierusalim şi la doar câţiva kilometri de Valea Iordanului, se află oraşul Ierihon, unul dintre cele mai vechi oraşe cunoscute din lume şi situat la cea mai joasă altitudine, la circa 250 de metri sub nivelul mării. Aici, la o temperatură care trece deseori vara de 45 de grade Celsius, în Aşezământul românesc de la Ierihon din apropriere de centrul oraşului, am găsit-o pe sora Elena.
 

Sora Elena, de la Aşezământul românesc din Ierihon

Foto: (c) CĂTĂLIN SOCI / AGERPRES FOTO

Ea este una dintre cele doar cinci persoane care are în grijă Aşezământul românesc de la Ierihon, unul care a fost închis pentru găzduirea pelerinilor după declanşarea pandemiei de coronavirus.

"În 2015 am venit pentru prima dată în Aşezământul românesc. Mi-a plăcut foarte mult în Ţara Sfântă. După un an cu sacrificii grele, salariile erau aşa cum erau, am strâns bănuţii, mi-am pus cap la cap cu multe noduri şi am revenit în anul următor, când mi-am depus de fapt şi dosarul de pensionare. Am venit aici în Ţara Sfântă cu gândul de a nu mai pleca acasă", a povestit sora Elena.

După o perioadă de câteva luni petrecute la Aşezământul românesc de la Ierusalim, sora Elena a revenit la Ierihon, pentru a se ocupa de mâncarea pelerinilor. "O zi atunci se desfăşura de dimineaţă până seara. Nu plecam din bucătărie până când nu puneam totul la punct, masa era pregătită. Veneau pelerinii în pelerinaj, români mă refer, şi erau şi cazaţi în aşezământ", a relatat ea.

Ea speră că Aşezământul românesc de la Ierihon va fi redeschis, deşi o astfel decizie ar implica o suplimentare a numărului celor care îl au în grijă.

"Este o mare necesitate pentru pelerinii care se nevoiesc şi vin în Ţara Sfântă şi decât să plătească în altă parte, de ce (să) nu (vină) în Aşezământul românesc, în Casa Domnului, pentru că biserica este a românilor", a afirmat ea.

"Nădăjduim că din septembrie se va redeschide şi va reveni la normalitate Aşezământul. Dar poarta este deschisă, primim pelerinii din ţară", a precizat sora Elena, deşi ei nu pot fi cazaţi aici sau să ia masa.

Ea îşi aduce aminte că atunci când Aşezământul de la Ierihon era deschis, veneau cam 50 de pelerini odată cu autocarul.

"Au venit şi vin pelerini din Italia, deci români plecaţi în Italia, în Spania, din Canada şi ne vizitează şi se închină. (...) Vin şi arabi creştini care numai se închină, dar nu participă la slujbe, se-nchină, lasă un pomelnic şi dau slavă lui Dumnezeu", a explicat ea.

Din ce povesteşte sora Elena, multe dintre mamele care ajung aici în grupurile de pelerini se plâng de problemele pe care le au copiii cu drogurile sau jocurile de noroc. "Majoritatea persoanelor, mamelor, mă refer la mame, se plâng pentru fiii lor (...) şi ne roagă să-i pomenim pentru a reveni la normalitate şi mă refer la droguri, jocuri de noroc şi altceva care eu..., mă depăşesc", a spus ea.

Sora Elena, care spune cu modestie că este "începătoare" într-ale monahiei, speră să fie "tunsă" în octombrie acest an. Ea mărturiseşte că nu o mai leagă nimic de România. Nu a fost căsătorită şi nu a avut copii, deşi în cei 40 de ani în care a fost educatoare i-au trecut prin mâini multe generaţii.

"Nu am pe nimeni în ţară. Nepoţii mei sunt cu ale lor, unii sunt plecaţi în străinătate cu serviciile, dar casa mea este aici, mi-am lăsat casa (...). Casa mea este aici. Aici trăiesc, aici cum a rânduit Dumnezeu mai departe".

Întrebată de ce a ales să vină în Aşezământul românesc de la Ierihon pentru a fi "tunsă" într-ale monahiei, sora Elena a dat un răspuns puţin surprinzător: "Am cercetat toate mănăstirile din ţară şi pe internet, şi prin pelerinajele făcute. Nu am avut chemare, n-am simţit atracţia, chemarea faţă de Hristos şi Maica Domnului, am simţit dragostea, pe mine efectiv Maica Domnului m-a adus aici". AGERPRES/(A - editor: Gabriela Ionescu, editor online: Gabriela Badea) 

* Descriere fotografie din deschidere: Liliana şi Hasem Abu Lafi, familie mixtă româno-palestiniană care locuieşte în Ierusalimul de Est