Tratatele europene i-au conferit Parlamentului European o gamă largă de competenţe în calitate de organism al Uniunii Europene ales direct.

În calitate de instituţie care reprezintă cetăţenii Europei, Parlamentul constituie temelia democratică a Uniunii Europene. Pentru ca Uniunea să se bucure de o deplină legitimitate democratică, Parlamentul trebuie să fie implicat pe deplin în procesul legislativ al UE şi să exercite, în numele cetăţenilor, controlul politic asupra celorlalte instituţii ale Uniunii.

Un deputat în Parlamentul European întocmeşte, în cadrul unei comisii parlamentare, un raport asupra unei propuneri de 'text legislativ' prezentată de către Comisia Europeană, singura instituţie care are drept de iniţiativă legislativă. Comisia europarlamentară votează acest raport şi, eventual, îl modifică. Parlamentul European îşi exprimă poziţia prin revizuirea şi adoptarea în şedinţă plenară a textului. Acest proces se repetă o dată sau de mai multe ori, în funcţie de tipul de procedură şi de ajungerea sau nu la un acord cu Consiliul.

În ceea ce priveşte adoptarea actelor legislative, se face distincţie între procedura legislativă obişnuită (codecizia), care plasează Parlamentul European pe picior de egalitate cu Consiliul, şi procedurile legislative speciale, care se aplică doar în cazuri specifice în care Parlamentul European are doar rol consultativ.

În ceea ce priveşte anumite chestiuni (cum ar fi fiscalitatea), Parlamentul European nu emite decât un aviz consultativ ('procedura de consultare'). În unele cazuri, Tratatul prevede că procedura de consultare este obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul European şi-a dat avizul. În acest caz, Consiliul nu are competenţa de a lua singur o decizie.

Procedura legislativă ordinară acordă astfel aceeaşi importanţă Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene în numeroase domenii (de exemplu: guvernanţă economică, imigrare, energie, transport, mediu şi protecţia consumatorilor). Marea majoritate a legilor europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliu.

Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1992) şi a fost extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, procedura legislativă ordinară a devenit principala procedură legislativă a sistemului decizional al UE.

Procedura de consultare

Parlamentul European poate aproba sau respinge o propunere legislativă sau poate propune amendamente la aceasta. Consiliul nu are obligaţia legală de a ţine seama de avizul Parlamentului, însă, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, nu trebuie să adopte o decizie în lipsa acestuia.

Iniţial, Tratatul de la Roma din 1957 acorda Parlamentului un rol consultativ în procesul legislativ; Comisia formula propuneri, iar Consiliul adopta legislaţia.

Actul Unic European (1986) şi tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa şi Lisabona au extins în mod succesiv prerogativele Parlamentului. În prezent, acesta poate juca rolul de colegislator, pe picior de egalitate cu Consiliul, în marea majoritate a domeniilor, consultarea devenind o procedură legislativă specială (sau chiar o procedură nelegislativă) utilizată într-un număr limitat de cazuri.

Această procedură se aplică în prezent într-un număr limitat de domenii legislative, cum ar fi derogările de pe piaţa internă şi dreptul concurenţei.

Aprobarea

Cunoscută anterior sub denumirea de "procedură de aviz conform", aceasta a fost introdusă în 1986 de Actul Unic European în două domenii: acordurile de asociere şi acordurile de aderare la Uniunea Europeană. Domeniul de aplicare al procedurii a fost extins prin toate modificările ulterioare ale tratatelor.

Ca procedură nelegislativă, consultarea se aplică de obicei în cazul ratificării anumitor acorduri negociate de Uniunea Europeană sau în special în cazurile de încălcare gravă a drepturilor fundamentale, în temeiul articolului 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi, de asemenea, în cazul aderării unor noi state membre sau pentru retragerea din UE.

Ca procedură legislativă, aceasta trebuie utilizată şi în cazul adoptării de noi acte legislative în domeniul combaterii discriminării; procedura acordă în prezent Parlamentului European drept de veto şi atunci când se aplică temeiul juridic general privind subsidiaritatea, în conformitate cu articolul 352 din TFUE.

Alte proceduri legislative

Pe lângă procedurile legislative clasice, în cadrul Parlamentului European există şi alte proceduri aplicate în domenii de activitate specifice.

Procedura de avizare în temeiul articolului 140 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (uniunea monetară)

Comisia şi Banca Centrală Europeană prezintă Consiliului rapoarte privind progresele înregistrate în îndeplinirea obligaţiilor care le revin pentru realizarea uniunii economice şi monetare de către statele membre care fac obiectul unei derogări.

După ce Parlamentul şi-a exprimat avizul, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care dintre statele membre care fac obiectul unei derogări îndeplinesc condiţiile necesare pentru adoptarea monedei unice pe baza criteriilor stabilite la articolul 140 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) şi pune capăt derogării acordate statelor membre respective. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul votează recomandările în bloc şi nu poate depune niciun amendament.

Printre obiectivele Uniunii se numără şi promovarea dialogului între partenerii sociali, în special în vederea încheierii de acorduri sau de convenţii. În conformitate cu articolul 154 din TFUE, Comisia are misiunea de a promova consultarea partenerilor sociali la nivelul Uniunii şi, înainte de a prezenta propuneri Parlamentului, se consultă cu aceştia cu privire la posibilele orientări ale unei acţiuni a Uniunii.

Orice document elaborat de Comisie sau orice acord încheiat de partenerii sociali se înaintează comisiei competente a Parlamentului. În cazul în care partenerii sociali au ajuns la un acord şi au solicitat în comun ca acesta să fie pus în aplicare printr-o decizie a Consiliului la propunerea Comisiei, în temeiul articolului 155 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, comisia competentă depune o propunere de rezoluţie prin care recomandă adoptarea sau respingerea cererii.

Proceduri privind examinarea acordurilor voluntare

Comisia informează Parlamentul cu privire la intenţia sa de a recurge la acorduri voluntare ca alternativă la legiferare. Comisia parlamentară competentă poate întocmi un raport din proprie iniţiativă, în conformitate cu articolul 48. Comisia informează Parlamentul cu privire la intenţia sa de a încheia un acord voluntar. Comisia parlamentară competentă poate prezenta o propunere de rezoluţie, prin care recomandă adoptarea sau respingerea propunerii şi precizează condiţiile care trebuie îndeplinite în vederea adoptării sau respingerii.

Codificarea

Prin codificare oficială se înţelege procedura de abrogare a actelor care fac obiectul codificării şi de înlocuire a acestora cu un act unic. Versiunea consolidată a actului include toate modificările aduse din momentul în care acesta a intrat în vigoare şi nu comportă nicio modificare de substanţă a actului respectiv. Codificarea facilitează înţelegerea legislaţiei Uniunii Europene, care este supusă unor modificări frecvente. Serviciile juridice ale Parlamentului examinează propunerea de codificare prezentată de Comisie şi, dacă nu există modificări de fond, se aplică procedura simplificată de adoptare a unui raport prevăzută la articolul 46 din Regulament. Propunerea Comisiei va fi examinată în toate aspectele sale, printr-o procedură simplificată în cadrul Parlamentului European şi al Consiliului.

Dispoziţii de executare

Comisia poate introduce măsuri de executare în cadrul legislaţiei existente. Aceste măsuri sunt prezentate unor comitete de experţi din statele membre şi transmise Parlamentului European spre informare.

La propunerea comisiei sale competente, Parlamentul poate adopta o rezoluţie prin care se arată că proiectul de măsură de executare depăşeşte cadrul actului juridic în cauză şi poate solicita Comisiei să modifice măsura de executare.

Procedura de iniţiativă legislativă

Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei. Tratatul de la Maastricht, consolidat prin Tratatul de la Lisabona, a conferit totuşi Parlamentului European un drept de iniţiativă legislativă care îi permite să ceară Comisiei să-i prezinte o propunere.

Programarea anuală şi multianuală

Conform tratatului, Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii. În vederea atingerii acestui obiectiv, Comisia îşi pregăteşte programul de lucru, care reprezintă contribuţia sa la programarea anuală şi multianuală a Uniunii. Parlamentul European cooperează deja cu Comisia în procesul de elaborare a programului de lucru al acesteia, iar Comisia ţine seama de priorităţile exprimate de Parlament în acest stadiu. În urma adoptării sale de către Comisie, este prevăzut un trilog între Parlament, Consiliu şi Comisie în vederea ajungerii la un acord cu privire la programarea Uniunii.

Anexa XIV la Regulamentul de procedură (Acord-cadru privind relaţiile dintre Parlamentul European şi Comisia Europeană) prevede dispoziţii detaliate, inclusiv un calendar.

Parlamentul adoptă o rezoluţie referitoare la programarea anuală. Preşedintele solicită Consiliului să îşi dea avizul cu privire la programul de lucru al Comisiei şi rezoluţia Parlamentului. În cazul în care o instituţie nu este în măsură să respecte calendarul stabilit, acesteia i se solicită să notifice celelalte instituţii cu privire la motivele întârzierii şi să propună un nou calendar.

Iniţiativa prevăzută la articolul 225 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

Pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, în conformitate cu articolul 225 din TFUE, Parlamentul, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, poate cere Comisiei să îi prezinte orice propunere legislativă corespunzătoare. Parlamentul poate, în acelaşi timp, să stabilească un termen pentru prezentarea unei astfel de propuneri. Comisia parlamentară competentă trebuie să ceară mai întâi aprobarea Conferinţei preşedinţilor. Comisia poate fi de acord sau poate refuza să pregătească o propunere legislativă solicitată de Parlamentul European.1

O propunere de act al Uniunii, pe baza dreptului de iniţiativă conferit Parlamentului în temeiul articolului 225 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, poate fi făcută şi de un membru al Parlamentului European. Această propunere este prezentată Preşedintelui Parlamentului, care o transmite comisiei competente spre examinare. Aceasta poate decide să prezinte în plen.

Rapoarte din proprie iniţiativă

În limitele dreptului de iniţiativă pe care tratatele îl conferă Parlamentului European, comisiile parlamentare pot întocmi un raport asupra unui subiect care intră în competenţa sa şi pot prezenta Parlamentului o propunere de rezoluţie în domeniu. Înainte de prezentarea oricărei propuneri de rezoluţie, acestea trebuie să obţină aprobarea Conferinţei preşedinţilor. AGERPRES/(AS - autor: Tudor Martalogu, editor: Mariana Ionescu, editor online: Ada Vîlceanu)