Pentru americani, lupta cu efectele invaziei de acum două decenii în Irak continuă, deşi războiul pentru înlăturarea dictaturii lui Saddam Hussein s-a încheiat demult, arată foşti şi actuali oficiali citaţi de Reuters. Ei observă că în prezent Iranul este mai puternic, în timp ce influenţa Statelor Unite a scăzut, şi evidenţiază costul eforturilor militare împotriva Statului Islamic în Irak şi Siria.

Politica Washingtonului în Orientul Mijlociu a fost complicată de mai mulţi factori: decizia din 2003 a preşedintelui de atunci al SUA, George W. Bush, de a-l răsturna de la putere pe Saddam, limitarea efectivelor militare americane - care a permis escaladarea conflictelor interetnice - sau retragerea forţelor Statelor Unite în 2011.

După ce regimul lui Saddam, reprezentant al minorităţii sunnite din Irak, a fost înlocuit cu un guvern al majorităţii şiite, s-a deschis calea pentru creşterea influenţei Iranului - cea mai mare putere şiită - în întreg Orientul Mijlociu, în special în Siria, unde forţele iraniene şi miliţiile şiite l-au ajutat pe preşedintele Bashar Al-Assad să zdrobească revolta sunnită şi să rămână la putere.

În 2011, când SUA şi-au retras trupele din Irak, s-a creat un vid de putere militară, care a fost umplut rapid de militanţii Statului Islamic (IS, ISIS sau Daesh). Aceştia au ocupat aproximativ o treime din teritoriile irakiene şi siriene, în timp ce statele arabe din zona Golfului Persic se temeau că nu pot conta pe americani. Preşedintele Barack Obama, care a luat decizia retragerii, a retrimis după doar câţiva ani militari americani în regiune: în 2014 în Irak, unde se află şi în prezent circa 2500 de soldaţi din Statele Unite, respectiv în 2016 în Siria, unde efectivele americane din teren sunt acum de circa 900, reaminteşte Reuters. ISIS, cu care luptă americanii, este însă activ într-o zonă mult mai mare, din nordul Africii până în Afganistan.

"Incapacitatea, lipsa noastră de voinţă de a acţiona decisiv în materie de securitate în ţară au permis declanşarea haosului, care a dus la apariţia ISIS", explică Richard Armitage, fost adjunct al secretarului american al apărării, eşecul SUA în securizarea Irakului.

Armitage a deţinut funcţia în timpul mandatului preşedintelui republican Bush, când Statele Unite au invadat Irakul. El apreciază că această operaţiune ar putea fi "o greşeală strategică la fel de mare" ca şi invazia lui Hitler în Uniunea Sovietică, o evoluţie care a contribuit la înfrângerea Germaniei naziste în cel de-al doilea război mondial.

Costurile financiare ale implicării SUA în Irak şi Siria sunt uriaşe. Estimări publicate recent de proiectul "Costs of War" (Costurile războiului) al Universităţii Brown se ridică la 1.790 de miliarde de dolari, sumă în care sunt incluse cheltuielile Pentagonului şi ale Departamentului de Stat, asistenţa pentru veterani şi dobânzile la creditele contractate pentru finanţarea conflictelor. Dacă se iau în calcul proiecţiile până în 2050 pentru veterani, totalul se ridică la 2.890 de miliarde.

Costurile umane au fost şi ele ridicate: în Irak şi Siria şi-au pierdut viaţa în ultimii 20 de ani 4.599 de militari americani, precum şi 550.000 până la 584.000 de irakieni şi sirieni - civili, militari, poliţişti, luptători din opoziţie, jurnalişti. Cifrele se referă doar la consecinţele directe ale războiului, însă există şi victime indirecte, ucise de efectele colaterale - boli, foamete sau strămutare.

A avut de suferit şi credibilitatea Statelor Unite: Bush s-a bazat, când a ordonat invazia, pe informaţii secrete despre armele irakiene de distrugere în masă, informaţii care s-au dovedit ulterior exagerate, false sau greşite.

John Bolton, unul din susţinătorii războiului în administraţia Bush, afirmă că, deşi Washingtonul a făcut greşeli - cum ar fi desfăşurarea unor forţe insuficiente şi administrarea Irakului, care ar fi trebuit lăsată rapid pe seama irakienilor -, costurile sunt justificate de rezultat: înlăturarea de la putere a lui Saddam. "A meritat, deoarece decizia nu a fost pur şi simplu 'ameninţă Saddam cu arme de distrugere în masă în 2003?' O altă întrebare a fost 'va ameninţa cu arme de distrugere în masă peste cinci ani?'. La care cred că răspunsul era clar 'da' ", spune el.

Bolton consideră că "greşeala cea mai mare după răsturnarea lui Saddam (...) a fost retragerea din 2011" şi este de părere că preşedintele de atunci, Obama, a dorit acest lucru şi a folosit "ca pretext" incapacitatea de a obţine din partea parlamentului de la Bagdad garanţii privind imunitatea militarilor americani.

Ryan Crocker, fost ambasador al SUA în Irak, apreciază că invazia din 2003 nu a subminat imediat influenţa Washingtonului în Golf, însă retragerea din 2011 a contribuit la decizia unor state arabe de a se pregăti pentru diferite scenarii. "Am decis pur şi simplu că nu mai vrem să facem asta", afirmă el, referindu-se la reticenţa americanilor faţă de preţul în vieţi omeneşti şi bani plătit pentru securizarea Irakului şi precizând că totul a început cu declaraţia lui Obama că va retrage toate forţele. "Asta a declanşat semnalele de alarmă (...) în Golf".

Reuters menţionează, ca exemplu de evoluţie care dovedeşte că Statele Unite nu mai au un rol la fel de puternic, reluarea de luna aceasta a relaţiilor diplomatice dintre Arabia Saudită şi Iran, mediată de China după ani de ostilitate.

Jim Steinberg, adjunct al secretarului de stat în timpul preşedinţiei lui Obama, observă că războiul a provocat întrebări profunde despre voinţa Washingtonului de a acţiona unilateral şi despre stabilitatea parteneriatelor cu americanii. "Rezultatul net (...) a fost prost pentru pârghiile de putere ale SUA, prost pentru influenţa SUA, prost pentru capacitatea noastră de a încheia parteneriate cu ţările din regiune".

Mulţi foşti oficiali se contrazic şi acum pe tema deciziei de retragere luate de Obama, a cronologiei impuse de administraţia Bush şi a incapacităţii Washingtonului de a asigura imunitatea militarilor americani. Unii nu sunt de acord cu Bolton şi consideră că răsturnarea lui Saddam nu justifică costurile ulterioare.

Reuters i-a întrebat pe câţiva din ei ce cuvânt le vine primul în minte referitor la invazie şi consecinţele acesteia. Armitage a răspuns cu un vechi acronim folosit de militari: FUBAR (de la ''fouled up beyond all recognition", într-o variantă mai puţin vulgară), cu sensul de "făcut praf"; Larry Wilkerson, şef de cabinet al fostului secretar de stat Colin Powell, a rezumat prin "dezastru"; Steinberg a fost mai moderat: "nenecesar". AGERPRES/(AS - autor: Marius Hosu, editor: Mariana Ionescu, editor online: Anda Badea)