A fost sau nu a fost Mihai Eminescu sensibil la zgomot?
A fost sau nu a fost Mihai Eminescu agresat prin zgomot?
A avut sau nu a avut Mihai Eminescu probleme cu somnul?

Orice persoană care a suferit de insomnie anorganică, adică insomnie cauzată de surse din mediul exterior poate recunoaște cu ușurință o persoană care a suferit de insomnie.

Iată ce spune Ioan Slavici în mărturia sa despre Eminescu, în cartea Mărturii despre Eminescu Povestea unei vieți spusă de contemporani, Editura Humanitas, 2022, redactor Cătălin Cioabă, pagina 171:

“Îl văd,parcă și acum, uitându-se din când în când sperios și scos din răbdare la mine.

Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori își întorcea capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; șuierătura-l făcea să se cutremure; orice scârțâitură-l scotea din sărite. Și adeseori el îmi zicea „taci numai scârțâi!”

Din textul de mai sus mărturie a lui Ioan Slavici se deduce clar că Mihai Eminescu a suferit de insomnie.

Când nu ai probleme cu somnul nu ești deranjat de zgomotele din cursul zilei,din stare de veghe.

Iată ce spune Vasile Scânteie în mărturia sa despre Eminescu în cartea Mărturii despre Eminescu Povestea unei vieți spusă de contemporani, Editura Humanitas, 2022, redactor Cătălin Cioabă , pagina 495:

“Eminescu, pe când ședea într-o mansardă a caselor Uby Succesori din Iași, avea o vecină, în același gang, ușă în ușă, o pianistă, anume domnișoara Dawson, o englezoaică bătrână și sentimentală, care toată ziua cânta muzică clasică și se acompania singură cu vocea la pian.

Eminescu, care obișnuia să nu iasă zile întregi din casă, era osândit să asculte cât e ziua de lungă vocea pițigăiată și miorlăitoare a bătrânei pianiste.

Din zorii zilei domnișoara Dawson deschidea ferestrele și ușa și Eminescu era trezit de prelungite tirade: Aaaa…Oooo…cari se repetau din ce în ce mai fortissime.

Pe lângă ușa poetului se oploșise un biet câine,care trăia din mila proletarilor ce stăteau în același gang cu Eminescu.

Până și dobitocul ciulea nervos urechile, trezit dis-de-dimineață de muzica domnișoarei Dawson.Eminescu observă cum câinele cască prelung și își manifestă supărarea scoțând un lătrat mânios.

Faptul acesta a sugerat lui Eminescu o răzbunare împotriva turbulenței sale vecine.

După o osteneală de câteva zile, câinele era dresat pentru răzbunare: îndată ce domnișoara Dawson începea să cânte, Eminescu deschidea și el ușa mansardei sale și, cu un baston-baghetă în mână,  dirija câinele său, care, după ce se punea sluj, începea să-l latre după tactul muzicii.

Schelălăia bietul câine, că-ți venea să apuci câmpii, și duetul dintre vocea de contraaltă a domnișoarei Dawson și câinele tenor, aceste două voci atât de muzicale, putea dispera și pe cel mai profund wagnerian.

Enervată, domnișoara Dawson înceta să cânte și închidea ușa disperată de înfiorătoarele urlete ale câinelui.

Iar, la Sfântul Gheorghe, Eminescu a scăpat de clasica sa vecină.”

Din mărturia lui Ioan Slavici, din cartea Mărturii despre Eminescu Povestea unei vieți spusă de contemporani, Editura Humanitas, 2022, redactor Cătălin Cioabă, pagina 181:

“Dădeam lecțiuni la Școala normală a Societății, la azilul “Elena Doamna” și la institutul Manliu. Sâmbetele dar și-n ajunul zilelor de sărbători, când nu aveam să fiu la 8:00 dimineața pe catedră, stăteam și eu adeseori cu el și discutam chestiuni de gramatică, de pedagogie, de filosofie, ori de istorie, întregi nopți senine, care nu se pot uita. De obicei însă nu-l lăsăm să stea, și era destul să bat în perete pentru ca să-și strângă lumânarea ori să-l întreb, când mă întorceam acasă, dacă și-a luat ori nu masa pentru ca să se ducă și s-o ia.

În primăvara anului 1883 însă el a început să se îndărătnicească și nu mai eram nici eu tot cel de mai înainte. Sufeream de câțiva ani acum de o hiperclorhidrie, ale cărei simptome interpretate de medici drept manifestațiuni ale unei alte boli mă chinuiau, mă umpluseră de îngrijire și mă făcuseră nerăbdător. Nu mai aveam dar măsura de mai înainte nici în relațiunile mele cu Eminescu și mă supăram câteodată pe el.

Obiceiul lui era că citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile și făcea multă gălăgie când scria, se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harță cu lumea la care se adresa.

Îi băteam în perete; el stingea lumânarea și se liniștea, dar era de rea credință și nu se culca. Peste câtva timp, când credea că am adormit, aprinde din nou lampa și iar începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el, și-l rugam să mă lase să dorm. Această-l răpunea, dar relațiunile dintre noi erau din ce în ce mai încordate. Eu eram din ce în ce mai stăruitor iar el se făcea tot mai îndărătnic și zicea în cele din urmă că abuzez de afecțiunile lui și-l terorizez.

Acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care îl cuprinsese.”

Voi încheia mărturiile tot cu cea a lui Ioan Slavici din aceeași carte pagina 303:

“Orișicât de mult i-ar fi plăcut însă discuțiunile pe care le avea mai cu unul, mai cu altul, el tot acasă își petrecea mai bucuros timpul, fie scriind, fie citind, fie stând pe gânduri, fie mai ales dormind, ceea ce în gândul lui era partea cea mai plăcută a vieții.”

Concluzie

Nu poți să faci asemenea afirmații despre somn, decât dacă nu prea ai parte de el,dacât dacă iți lipsește.

Când ești torturat de zgomot, în special când vrei sa dormi, un somn bun este suficient pentru a fi fericit in viaţă.

Mihai Eminescu, poetul “ cel mai iubit “ de români, a suferit din cauza zgomotului, a fost “sensibil” la zgomot, a suferit de insomnie anorganică.

Cardei Ciprian Constantin

https://editurasubconstientulcharlie.ro/

01.11.2024, Danemarca