În România există aproximativ 800.000 de persoane cu dizabilități sau handicap. Ei figurează doar în statistici și, uneori, în atenția primarilor. Dar atât. De cele mai multe ori, persoanele cu dizabilități sunt privite drept o povară a statului. Și, atenția acordată este redusă. Atât de redusă încât au dreptul la asistenți personali de luni și până vineri. În timpul weekend-ului pare că nu există sau sunt pe cont propriu.

Tot pe cont propriu sunt și sportivii paralimpici. Ei bine, există și sportivi paralimpici. Adică, persoane cu dizabilități care practică un sport și care au obținut performanțe la nivel național, regional și internațional. Deci, au pus România pe harta sportului paralimpic și sunt adevărați ambasadori ai acestei țări. Dar, ei sunt o povară, nu? Nicidecum, ei nu sunt o povară. Sunt doar o resursă ce nu este exploatată la adevărata ei valoare.

Sportul, în esență, este un element esențial pentru incluziune și oferă o multitudine de oportunități. El are implicații atât asupra stării de sănătate a populației, cât și în ceea ce privește brandul de țară. Sportul a fost și cel care a restabilit legături diplomatice între state. Pe lângă sportul general, există și sportul paralimpic. Sportul practicat de persoane cu dizabilități. Însă, din păcate, la nivel guvernamental, sportul paralimpic nu se bucură de aceeași susținere ca sportul general, să spunem.

El rămâne și este privit ca o Cenușărească ce nu i se acordă atenția cuvenită. Dar, sportul paralimpic este important și pentru persoanele cu dizabilități, dar și pentru țară.

Sportul paralimpic românesc activează la nivel internațional din anul 1972. La jocurile de la Rio de Janeiro din 2016, România a avut 11 sportivi calificați. Acum în anul 2025, la jocurile Paralimpice de la Paris vom avea doar... 6 sportivi. De ce? Pentru că România a pierdut 9 sportivi paralimpici. Nu știm dacă cei 9 sportivi paralimpici ar fi adus 9 medalii de aur sau niciuna. Știm doar că România, țara mea și a fiecăruia dintre noi, are cu 9 sportivi paralimpici mai puțin. Și, explicația acestei realități ține doar de modul în care statul privește acest domeniu.

Am cunoscut foarte mulți președinți de cluburi sportive paralimpice. Cu mâna pe suflet spun că fac lucruri deosebite, sunt implicați și determinați să dezvolte sportul paralimpic. Sincer, am fost impresionat de performanțele lor. Însă, din păcate, nu este suficient. Efortul lor și al sportivilor paralimpici trebuie să fie dublat de un cadru legislativ adecvat, dar și de finanțare.

Probabil că voi fi acuzat că sunt subiectiv – și, poate, sunt! – dar sportul paralimpic trebuie să beneficieze de aceeași atenție ca sportul olimpic. Trebuie, dar, din nou, din păcate, nu se întâmplă. De ce? Pentru că percepția societății nu este bine conturată și pentru că sportul paralimpic, ca și persoanele cu dizabilități, sunt privite drept poveri ale statului.

Pentru o persoană cu dizabilitate, fiecare zi este o adevărată aventură și provocare generată, în principal, de nivelul redus de accesibilizare atât în zonele urbane, cât, mai ales, rurale. Din primul moment când iese din casă, persoana cu dizabilități trebuie să se adapteze și să depășească obstacolele. De cele mai multe ori, ei trec pe lângă fiecare dintre noi, însă nu îi vedem sau nu le acordăm atenția cuvenită. La fel se întâmplă și cu sportul paralimpic. Există, nu îl vedem și nu îi acordăm atenția necesară. Iar, atunci când aduce o medalie, ne bucurăm că se vorbește de România, dar nu ne întrebăm „Oare cum a ajuns campion mondial paralimpic? Există sportivi paralimpici? Unde sunt? Unde se antrenează? Ce sporturi practică?”

Abandonăm sau ne implicăm în susținerea sportului paralimpic?

Astăzi, ne aflăm în fața unei decizii: abandonăm sau ne implicăm în sportul paralimpic? Cred că cea mai înțeleaptă decizie este să alegem a ne implica. Să nu lăsăm pe nimeni în urmă și să dăm o șansă persoanelor cu dizabilități să trăiască o viață normală.

Dar, pentru acest lucru este nevoie să existe un sistem funcțional de sport paralimpic prin care să se asigure dezvoltarea unei baze solide de selecție a sportivilor. Să existe finanțarea necesară dezvoltării infrastructurii, dar și obiective clare de performanță. Adică, să schimbăm paradigma de la „alocăm niște fonduri ca să nu spunem că nu o facem” la „alocăm fondurile necesare pentru a atinge un nivel minim de performanță care înseamnă obiectivele X și Y”.

De asemenea, înseamnă să avem și antrenori specializați în sporturile paralimpice. Și, aici, dau propriul meu exemplu. Pentru a atinge nivelul de performanță în ciclismul paralimpic a trebuit să devin autodidact. Nu am găsit antrenori specializați pentru ciclismul paralimpic.

În mod evident, nu vom avea capacitatea de a dezvolta fiecare ramură sportivă. Dar, ce ar fi să stabilim 10 ramuri sportive, să alocăm resursele necesare și să depășim orice obstacol și provocare, iar, la final, să atingem obiectivele de performanță stabilite?

Pentru mulți poate să pară un vis, o utopie, dar pentru orice sportiv paralimpic este un proiect ambițios de atins. Și, chiar de depășit!

Eduard Novak

eduardnovak.ro