Producţie în declin, creşterea preţurilor la energie, concurenţă: provocările nu lipsesc pentru industria siderurgică europeană, care trebuie simultan să îşi reducă amprenta de carbon dar şi să răspundă nevoilor de oţel create de tranziţia energetică, de exemplu pentru turbinele eoliene, informează AFP.

Industria siderurgică europeană reprezintă aproximativ 308.000 de locuri de muncă în cele 27 de state membre, unde producţia de oţel a scăzut cu 10,5% în 2022 până la 136 milioane de tone, dintr-un total mondial de 1,88 miliarde de tone (în scădere cu 4,2% comparativ cu 2021), potrivit Asociaţiei mondiale a siderurgiei Worldsteel.

China este primul producător mondial de oţel, cu un miliard de tone, urmată la distanţă de India (125 milioane de tone).

Utilizat masiv în construcţii, infrastructuri, automobile sau electrocasnice, oţelul este de asemenea indispensabil pentru construcţia centralelor eoliene, parcurilor de fotovoltaice sau viitoarelor reţele de hidrogen sau transport de CO2.

"În urmă cu zece ani, Europa exporta puţin mai mult decât importa", reaminteşte Marcel Genet, expert în siderurgie şi fondatorul firmei de consultanţă Laplace Conseil.

Însă treptat vechiul continent s-a dovedit "din ce în ce mai puţin competitiv comparativ cu noii producători, începând cu China, motiv care a condus la închiderea a numeroase oţelării în Belgia, Germania, Spania şi Anglia sau încă în Franţa", a concluzionat Marcel Genet.

În prezent situaţia nu este una mai bună. După perturbările provocate de Covid, industria siderurgică europeană a trecut în 2022 prin mai multe crize economice, o explozie a preţului la energie şi chiar închiderea unor oţelării, iar 2023 nu lasă să se întrevadă nicio îmbunătăţire, susţine consultanta Sylvie Cornot-Gandolphe într-un raport publicat în luna ianuarie de Institutul francez pentru relaţii internaţionale (Ifri).

Potrivit lui Sylvie Cornot-Gandolphe, sunt mai multe elemente care forţează UE şi companiile siderurgice să accelereze tranziţia energetică, insistând asupra faptului că această industrie "este sectorul cheie pentru decarbonizarea economiei europene" în ansamblu.

Principala provocare climatică: să nu se mai recurgă la combustibili fosili pentru prelucrarea minereului de fier. ArcelorMittal, al doilea mare producător mondial de oţel, vizează pentru 2026 o producţie de patru milioane de tone de oţel, fără emisii de carbon, graţie unor instalaţii care utilizează hidrogen în loc de cărbune, precum şi cuptoare electrice.

"Hidrogenul este foarte bun dar dacă nu vom avea suficientă electricitate decarbonată şi curată provenită din surse eoliene, solare şi nucleare, nu vom putea produce hidrogen ieftin", estimează Marcel Genet.

Raportul Ifri merge în aceeaşi direcţie. Înlocuirea furnalelor pe cărbune va necesita cantităţi ridicate de electricitate şi hidrogen curat, în timp ce mixul de electricitate al ţărilor europene nu este complet decarbonizat iar hidrogenul curat este o piaţă care este pe cale de apariţie.

Siderurgia europeană va avea nevoie "de cel puţin două milioane de tone de hidrogen în următorii ani pentru tranziţie", sublinia în luna martie Axel Eggert, director la Federaţia europeană a oţelului (Eurofer). Aceasta în condiţiile în care UE are drept obiectiv pentru anul 2030 să producă 10 milioane de tone de hidrogen regenerabil pe an pe teritoriul său şi să importe o cantitate similară.

În plus, Axel Eggert subliniază faptul că va fi nevoie de "o producţie suplimentară de 74 de milioane de tone de oţel numai pentru atingerea obiectivelor UE în materie de energie regenerabilă".

"Solară, eoliană, nucleară...toate proiectele de energii regenerabile pe care le avem în vedere şi pe care le vom pune în practică consumă din ce în ce mai mult oţel. De exemplu, centralele eoliene sunt mari consumatoare de oţel. Nu există niciun semn că vom putea renunţa la oţel, nu există niciun alt produs care să îl înlocuiască", subliniază Marcel Genet. AGERPRES/(AS-autor: Constantin Balaban, editor: Andreea Marinescu, editor online: Adrian Dădârlat)