Unul dintre cei mai mari oratori români, om de cultură enciclopedică, precursor al istoriografiei românești (N. Iorga îl considera 'cel dintâi istoric critic pe care l-a născut neamul românesc'), jurnalist de mare talent, reformator politic și social, Mihail Kogălniceanu a fost autorul unor acțiuni concrete în momente cruciale ale istoriei: în 1848 a formulat cel mai consistent și echilibrat program revoluționar; a fost unul dintre artizanii Unirii Principatelor (1859); în timpul domniei lui Cuza a realizat primele reforme profunde ale societății, iar sub Carol, contribuția sa la proclamarea Independenței a fost esențială, se arată în lucrarea 'Dicționar biografic de istorie' (Editura Meronia, 2008).

Primii ani; studii
S-a născut la Iași, la 6 septembrie 1817, ca fiu al marelui vornic Ilie Kogălniceanu, ce provenea dintr-o veche familie moldovenească de răzeși înstăriți care reușiseră să obțină ranguri și funcții însemnate, se menționează în 'Dicționarul general al literaturii române' (Editura Univers Enciclopedic, București, 2005). După primele învățături primite în casă, Mihail Kogălniceanu a urmat, alături de V. Alecsandri, lecțiile călugărului maramureșean Gherman Vida, adept al Școlii Ardelene. A învățat apoi la pensionul lui Victor Cuénim din Iași și la Institutul Francez din Miroslava, județul Iași.

Și-a continuat studiile, fiind trimis împreună cu fiii domnitorului Mihail Sturdza, la Luneville (1834-1835) și Berlin (1835-1838). Aici, pe lângă serioase studii particulare, a audiat, din 1836, cursurile de istorie și drept al Universității, la care s-a înscris în 1837, orientându-și gândirea în sens liberal și democratic, indică dicționarul ''Membrii Academiei Române'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003). În perioada petrecută la Berlin a făcut parte din cercul revoluționarilor români, alături de Ion Ghica, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu. Revenit în Moldova, a fost numit aghiotant al domnului Mihail Sturdza.

Activitatea cultural-științifică; membru fondator al Societății Academice Române
Până în 1848, Mihail Kogălniceanu s-a dedicat mai multor domenii, fiind scriitor, istoric, proprietar al unei tipografii, editor de izvoare, traducător și publicist. A practicat și avocatura. În literatură a abordat proza de inspirație autobiografică, istorică, precum și de observare satirică a moravurilor vremii.

Cu însemnate preocupări în domeniul istoriei, a publicat, la Berlin, în 1837, ''Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens'', iar în 1841 a inițiat cea dintâi colecție de documente istorice, ''Arhiva românească'', urmată de ''Letopisețele Țării Moldovii'' (trei volume), în care apăreau pentru prima dată cronicile lui Miron Costin și Ion Neculce.

În 1838 a preluat de la Gheorghe Asachi ''Alăuta Românească'' - în care a și debutat literar în același an -, iar în 1840 a scos revista ''Dacia literară'' și ''Foaia Sătească a Prințipatului Moldaviei''. A scris și în alte publicații ale vremii, precum ''Propășirea'', ''Steaua Dunării'' ș.a.

Profesor la Academia Mihăileană, a rostit, în 1843, celebrul ''Cuvânt introductiv'' la Cursul de istorie națională. 'Mihail Kogălniceanu nu s-a considerat scriitor; el însuși nu părea a-și prețui scrierile literare. Nu i-a lipsit însă talentul, iar paginile rămase, multe tipărite postum, dezvăluie, dacă nu opere de mare valoare, prețioase contribuții de pionierat' ('Dicționarul general al literaturii române', Editura Univers Enciclopedic, București, 2005).

A fost membru fondator (1868) al Societății Academice Române, vicepreședinte (1886-1887) și președinte al Academiei Române (28 martie 1887 - 27 martie 1890), președinte al Secțiunii Istorice a Academiei Române (1891).

Revoluția din 1848; militant pentru Unire
Adept al ideilor reformiste, nu a putut lua parte la încercarea revoluționară de la Iași (27 mart. 1848). Refugiat în Bucovina, la Cernăuți, a redactat, în august 1848, documentul intitulat 'Dorințele partidei naționale în Moldova' și 'Proiect de Constituție pentru Moldova'. Documentul 'Dorințele partidei naționale din Moldova' a constituit expresia cea mai înaltă a cerințelor programatice formulate în Principate: autonomia deplină a țării, egalitatea în drepturi civile și politice, libertatea cuvântului și a tiparului ș.a., inclusiv Unirea Moldovei cu Țara Românească, 'cheia boltei fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național', după cum arăta Mihail Kogălniceanu.

Revenit în Moldova, în 1849, i s-a încredințat de către noul domn, Grigore Alexandru Ghica (1849-1853; 1854-1856), funcțiile de director la Departamentul Lucrărilor Publice (1849-1850) și la Departamentul Treburilor din Lăuntru (1851-1852). Relațiile cu domnul s-au răcit, însă, devenind unul dintre liderii Mișcării Unioniste. A fondat, în 1855, ziarul 'Steaua Dunării' și s-a aflat printre cei mai activi membri ai Comitetului Central al Unirii (creat la 7 februarie 1857).

A militat pentru Unire în cadrul Divanului ad-hoc, în 1857, în care a fost aprobat proiectul său privind organizarea Principatelor Române, și în Adunarea electivă pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn (5 ian. 1859) din Moldova. Mihail Kogălniceanu a fost cel care a prezentat, în octombrie 1857, rezoluția adoptată de adunarea ad-hoc din Moldova, în care se arăta că ''cele dintâi, cele mai mari, mai generale și mai naționale dorințe ale țării'' erau respectarea autonomiei, unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, prinț străin ereditar ș.a.

Unirea Principatelor și activitatea politică în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
În discursul rostit cu prilejul alegerii ca domn, de către Adunarea electivă a Moldovei, la 5 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu aprecia că acesta este ''om nou la legi noi''. A fost inițiator și susținător al marilor reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866), în urma cărora cele două Principate au devenit un stat unitar modern. Deschizând marea dezbatere privind elaborarea legii rurale, la 25 mai/6 iunie 1862, Kogălniceanu a cerut emanciparea clăcașilor prin împroprietărire, se amintește în lucrarea ''O istorie sinceră a poporului român'' (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002).

Perioada 11 octombrie 1863-26 ianuarie 1865, în care a fost președinte al Consiliului de Miniștri, dar și ministru al Internelor, Agriculturii și Lucrărilor Publice, a fost perioada cea mai rodnică în realizări social-economice din timpul domniei lui Cuza. 'Kogălniceanu, care tratase în mai multe rânduri cu domnitorul, a acceptat formarea guvernului cu condiția respectării prevederilor Convenției și pentru a împăca puterea executivă cu Adunarea. Dar, totodată, el era hotărât să realizeze cu orice chip cele două reforme fundamentale: cea agrară și cea electorală', se arată în lucrarea 'Istoria românilor' (Editura Enciclopedică, București, 2003).

Au fost realizate marile reforme care au constituit fundamentul României moderne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), scăderea censului și lărgirea bazei electorale prin reforma electorală, reforma agrară, prin care au fost împroprietărite c. 500 000 de familii țărănești, adoptarea sistemului metri de măsuri și greutăți, a Codului penal și Codului civil, adoptarea Legii instrucțiunii publice și a Legii pentru organizarea puterii armate, înființarea Școlii Superioare de Litere, a Școlii de Poduri și Șosele, Mine și Arhitectură, a Școlii de Belle-Arte din București.

După abdicarea lui Cuza și venirea pe tron a lui Carol I a fost o vreme izolat, dar a revenit în prim-planul vieții politice, fiind numit ministru al Internelor (1868-1870, 1879-1881) și al Afacerilor Străine (1876, 1877-1878).

Liberal moderat, a făcut parte din Comitetul executiv al noului-creat Partid Național Liberal (1875), apoi din disidența acestuia, Partidul Liberal Democrat (1885-1890), condus de Dumitru C. Brătianu; a revenit în PNL în 1890.

Ultima sa demnitate importantă a fost aceea de ministru plenipotențiar și trimis extraordinar la Paris (iulie 1880-iunie 1881). Mihail Kogălniceanu a încetat din viață la 20 iunie 1891, la Paris.

Independența de Stat
Împreună cu Ion C. Brătianu a fost artizanul cuceririi Independenței de Stat pe tărâm diplomatic. În timpul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaților, pe 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe, răspunzând unei interpelări, a declarat: ''În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine-stătătoare'.

Memorabile, cuvintele sale au fost interpretate drept proclamarea oficială a independenței naționale. Camera Deputaților și Senatul au votat ulterior moțiunea de proclamare a independenței României, conform lucrării ''O istorie sinceră a poporului român'' (Editura Univers Enciclopedic, București, 2002).

A prezentat alături de același Ion C. Brătianu, punctul de vedere românesc, în cadrul Congresului internațional de pace de la Berlin (1 iunie -1 iulie 1878), cerând, între altele, ca nicio parte din teritoriul țării să nu fie dezlipită, stăpânirea asupra gurilor Dunării și a Insulei Șerpilor, primirea unor despăgubiri de război și independența de stat. În general, Mihail Kogălniceanu era un adept al neutralității în politica externă și al unei politici de colaborare cu statele vecine. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Ionela Gavril , editor online: Andreea Preda)